Zeii dacilor

Herodot ni-l înfățișează pe Zamolxis ca pe o divinitate de seamă, la care se duc cei ce mor. Dar unde îi e lăcașul ? În cer, cum afirma Vasile Pârvan, sau, dimpotrivă, în adâncurile pămantului ?

Spre a doua ipoteză ne îndeamnă nu atât povestea peșterii și a încăperii subpământene, care pot fi inventate sau denaturate de elenii ce l-au informat pe Herodot, ci numele însuși al zeului. Cunoscători de seamă ai lingvisticii indo-europene au demonstrat că prima parte a acestui nume, Zamol –, se înrudește îndeaproape cu numele divinității traco-elenice Semele, zeița pământului, și cu acela al zeului, chtonian, al vechilor lituani, Zemelkus.

zamolxe-cu-lupii-1 Legătura cu anumite cuvinte comnue însemnană „pământ, țară” din diferite limbi indo-europene e tot atât de limpede. Nespecialistului îi vine greu, poate, să observe înrudirea dintre radicalul Zamol- și cuvântul grecesc Χ θώ ν (chton) sau cel latinesc humus, ambele însemnând „pământ”, dar strânsa legatură cu slavul zemlia e evidentă pentru oricine. Sufixul -xis nu e încă satisfacător explicat, dar lucrul acesta nu e esențial.

În felul acesta, Zamolxis apare în adevărata sa lumină și adevăratul lui rol. El este un zeu al pământului, al vegetației, al rodniciei. În credința geților el împărțea omenirii cele trebuincioase traiului: lui i se datorau recoltele bogate, lui trebuia să i se mulțumească pentru prosperitatea turmelor de animale, pentru produsele pădurilor, pentru vânat și pește. Bunătatea și puterea lui Zamolxis făceau ca natura amorțită de gerurile iernii să reînvie primăvara; în acest context legenda reapariției zeului dupa anii petrecuți în locuința subterană capată semnificația unui simbol religios, dându-ne, în același timp, o indicație suplimentară cu privire la lăcașul zeului: pământul sau, mai bine zis, împărăția subpământeană.

La un popor de agricultori și crescători de vite ca geții era firesc ca un cult chtonian să dobândească cea mai mare însemnătate în ansamblul credințelor religioase. Rădăcinile acestor culte sunt, de obicei, foarte vechi; n-avem, bineînțeles, nici o dovadă, dar n-ar fi deloc exclus ca ele să pătrundă până în neoliticul agricol. În orice caz, importanța acestei credințe străvechi în divinitatea fertilității și fecundității justifica pe deplin ideea pe care și-o făceau geto-dacii despre nemurire ca despre o sălașluire în împărăția lui Zamolxis, plină de toate bunurile pe care uneori zeul, mâniat pe muritori, le refuză celor încă în viață, trimițând inundații, secetă sau molime.

Avea Zamolxis o soție ? Lucrul nu e sigur. În lexiconul antic Suidas se afirmă că există și o divinitate feminină cu același nume; aceasta mi se pare însă greu de crezut, deși informașia a fost acceptată de unii cercetători moderni.

gebelezis

Spre deosebire de chtonianul Zamolxis, Gebelezis era un zeu ceresc. Nu cred că el poate fi interpretat în chip exclusiv ca zeu al fulgerului; mi se pare mai probabil ca fulgerul să fie numai unul din atributele sale, una din armele pe care le mânuiește. Aceasta în epoca deplinei dezvoltări a cultului său, căci la început el a putut fi și numai o divinitate a furtunii, a fulgerelor, care a înlocuit treptat vechea divinitate indo-europeană a cerului, potrivit unui proces atestat la alte populații din acest grup.

În momentul în care îl menționează Herodot, Gebelezis va fi tronat în închipuirea geto-dacilor ca stăpân al cerului întreg, nu numai al fulgerului aducător de moarte. Ritualul tragerii cu arcul spre cerul întunecat de nori negri și străbătut de săgețile fulgerelor nu prea poate fi considerat, așa cum face Herodot, ca o amenințare a pământenilor la adresa puternicului zeu. Ne putem gândi mai degrabă la un sprijin pe care credincioșii îl dau divinității, ajutând-o să risipească norii ce-i ascund fața luminoasă.

E greu de spus care era raportul „ierarhic” între Zamolxis și Gebelezis pe vremea lui Herodot. Se pare că Zamolxis era zeul suprem, dar Gebelezis îi disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitor schimbări survenite în religia lor, o parte dintre geto-daci începuseră să creadă că la Gebelezis și nu la Zamolxis merg cei care părăsesc lumea pământească.

Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei și, într-o măsură mai redusă, din alte părți ale Daciei indică predominarea unui cult solar sau urano-solar în secolele 1 i.H. – 1 d.H. Nu s-a găsit, cel puțin deocamdată, niciun templu subteran; e adevărat că peșterile au fost prea puțin cercetate, dar cele care se cunosc nu cuprind niciun element de natură să sugereze prezența unor sanctuare în interiorul lor. Numai scara, poate acoperită în vechime, ce urca din vale de-a lungul laturii vestice a sanctuarului vechi de pe terasa a XI-a de la Sarmizegetusa, ducând la o platformă, ar putea, la rigoare, să fie pusă în legatură cu apariția lui Zamolxis de sub pământ. Trebuie să recunoaștem însă că argumentul e îndoielnic și că acestor trepte li se pot găsi foarte bine alte explicații de ordin pur arhitectonic-constructiv.

map (1)

4c024332404d1010fc90929e1e6285f6
 Reconstituire ipotetică a Sarmizegetusei Regia

S-a dovedit însă că marile sanctuare dacice de la Sarmizegetusa și Costești nu aveau alt acoperiș decât cerul. Lipsesc cu totul urmele de țigle, precum lipsesc și urmele de cărbune pe care le-ar fi lăsat inevitabil arderea acoperișurilor de șindrilă ale unor construcții atât de mari. Această imprejurare se potrivește foarte bine cu o religie de esență urano-solară, dar nu cu una chtoniană. Pe un vas din așezarea geto-dacă de la București-Tei se poate vedea imaginea cercului solar; aceeași reprezentare a soarelui se regăsește pe unele din vasele pictate descoperite la Sarmizegetusa, în timp ce la Piatra Roșie au fost aflate fragmentele unui car solar în miniatură făurit din fier și bronz.

Marele sanctuar rotund de la Sarmizegetusa, cu așezarea ritmică a stâlpilor săi, presupune efectuarea unor observații cerești mai naturale în cadrul cultelor solare decât în cel al adorării de divinități subpământene. În sfârșit, descoperirea splendidului „soare de andezit” în incinta sacră a Sarmizegetusei a risipit orice îndoială asupra caracterului predominant urano-solar al religiei geto-dace, confirmând în chip strălucit ipoteza formulată de C. Daicoviciu.

Sarmizegetusa-soarele-de-andezit
 Soarele de andezit

Înseamnă oare toate acestea că Zamolxis și cultul său au dispărut ? În nici un caz; izvoarele literare sunt categorice în ceea ce privește existența acestui cult și în epoca finală de dezvoltare a societății geto-dacice. Se poate însă prea bine să fi avut loc și la daci un fenomen observat la alte popoare pe masura înaintării lor spre orânduirea împărțită în clase și spre organizarea de stat. În acest proces social-politic vechile divinități populare au cedat treptat locul zeilor considerați ca protectori ai aristocrației, ai regelui și ai statului. De obicei, aceste noi divinități erau solare și nu-mi vine deloc greu să-mi închipui că nobilii daci, în compunerea numelui cărora intra particula -bostes, însemnând „strălucit, luminos”, preferau să-l adore pe cerescul Gebelezis decât pe străvechiul Zamolxis al plugarilor și păstorilor.

E drept că numele de Gebelezis e pomenit numai de Herodot și nu mai apare în nici alt izvor antic cunoscut, în timp ce Zamolxis continua să fie menționat până în antichitatea târzie. Împrejurarea aceasta ar putea sugera transformarea lui Zamolxis însuși într-o divinitate uraniană; este totuși posibil să avem de-a face cu o simplă întâmplare sau cu o confuzie pe care autorii antici o făceau între cele două zeități care ocupaseră pe rând, la geto-daci, locul de frunte în panteon.

N-ar fi exclusă nici altă explicație, întemeiată pe împrejurarea că, la Herodot, numele zeului suprem al geto-dacilor apare scris Zalmoxis, nu Zamolxis. Dacă aceasta e grafia corectă, situația s-ar schimba radical, căci radicalul Zalm-, pe care-l întâlnim, de exemplu, în numele regelui Zalmodegikos, iar în forma Zelm- în antroponime ca Zelmutas sau Auluzelmis, înseamnă „limpede, luminos”. În acest caz, Zalmoxis ar fi el însuși o divinitate cerească și caracterul urano-solar al religiei daco-getice, demonstrat arheologic, n-ar mai fi câtuși de puțin uimitor. Trebuie să recunosc însă ca împotriva acestui raționament se ridică faptul că în covârșitoarea majoritate a izvoarelor antice numele apare sub forma Zamolxis.

sarmizegetusa-regia-sv
Sarmizegetusa – Sanctuarul mare vechi

Ar fi, eventual, de luat în considerare și alte explicații; trebuie, așadar, să recunoaștem că deocamdată nu putem rezolva în chip mulțumitor contradicția dintre datele arheologiei, care ne zugrăvesc tabloul unei religii urano-solare, și izvoarele literare care ne prezintă un zeu chtonian drept divinitate supremă a daco-geților.

Arheologia n-a demonstrat numai caracterul predominant urano-solar al religiei geto-dacice în perioada existenței statului; ea a contribuit și la cunoașterea mai exactă a divinităților adorate de geto-daci. Mă refer la zeul războiului și la zeița Bendis.

Numele primului e Ares la greci și Mars (=Marte) la romani. Se presupune că însuși numele Ares ar fi de origine traco-dacică; în orice caz, această divinitate se bucura de o deosebită considerație la geți și ei se aduceau cele mai prețioase jertfe. „Pe acest Marte – zice Iordanes – goții (=geții, istoricul got romanizat Iordanes a confundat goții cu geții – n. red.) l-au adorat întotdeauna printr-un cult foarte sălbatic (căci victimele lui erau prizonierii uciși), socotind că arbitrul războiului trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se închinau primele prăzi, lui i se atârnau de trunchiurile copacilor spoliile” (spolii = armele și veșmintele luate de la dușmanii uciși -N.A.).

Acest pasaj poate fi pus în legătură, după cum a aratat C. Daicoviciu, cu scena torturării prizonierilor romani de către femeile dace (scena reprezentată pe Columna lui Traian), iar descoperirea altarului de jertfă („soarele de andezit”) în incinta sacră a Sarmizegetusei confirmă pe deplin spusele lui Iordanes.

Marte (sau, dacă preferați, Ares) nu era singurul zeu căruia i se aduceau sângeroase sacrificii umane. Să ne amintim de solul trimis, o dată la cinci ani, la Zamolxis, aruncat în sulițele ascuțite ale tovarășilor săi.

foto-02-zamolxe
Trimiterea solului la Zamolxe

 

Există, pe de altă parte, știri despre obiceiul de a ucide uneori pe soție la moartea soțului. Într-un cuvânt, e vorba despre practici crude, sălbatice chiar, ce nu trebuie să ne mire la geto-dacii lui Burebista și Decebal, dar care se îndepărtează mult de icoana idealizată pe care Pârvan o făcea religiei getice.

Și mai hotărâtoare a fost contribuția arheologiei la documentarea cultului zeiței Bendis, corespondenta dacica a Artemidei grecești și a Dianei romane. Despre această divinitate Herodot nu ne spune decât că era adorată de femeile trace, care-i primiseră cultul de la popoarele așezate mai spre miazănoapte, adică de la daci probabil. Îndoiala a fost risipită de descoperirile arheologice. La Costești s-a găsit un cap de bronz al zeiței Diana, operă de artă elenistică, desigur, dar care își justifică mai ușor prezentă în cetatea dacică prin existența unui cult analog la daci.

În sanctuarul vechi de la Sarizegetusa, săpaturile au scos la iveală un medalion de lut ars (circa 10 cm în diametru și 1,5 cm grosime) care imită reversul unui denar roman republican, emis de Tiberius Claudius Nero în anul 80 î.H.; imaginea reprezentată e aceea a bustului Dianei cu tolba de săgeți pe umăr.

a5b-bendis
 Medalionul de lut ars cu imaginea zeiței Diana – Bendis, descoperit la Sarmizegetusa

În sfârșit, la Piatra Roșie s-a descoperit un bust de bronz, lucrat evident de meșterii locali și reprezentând tot o divinitate feminină. El o reprezintă, desigur, tot pe Bendis, singura divinitate dacică ale cărei imagini figurate sunt certe datorită descoperirii de la Costești și medalionului de la Sarmizegetusa. După părerea acad. C. Daicoviciu, relieful de pe o singură garnitură de centură descoperită la Popești o reprezintă pe aceeasși zeiță a lunii, a pădurilor și a farmecelor aflată în mare cinste la geto-daci.

Este sigur că alături de aceste divinități oficiale, în inchipuirea maselor persistau anumite elemente mai vechi, credințe legate de magie și felurite superstiții. La Poiana, în straturile mai noi, s-au găsit câteva mici și rudimentare imagini ceramice de figuri umane sau animale ce pot fi socotite ca elemente de caracter magic. După părerea lui R. Vupe, din aceeași categorie fac parte văscioarele în miniatură (imitații după vasele lucrate cu mâna sau la roată), prea mărunte pentru a putea prezenta vreo utilitate și prea numeroase pentru a putea fi considerate drept simple jucării de copii (ele au putut servi, totuși, la păstrarea alifiilor și a altor medicamente). S-au mai găsit multe amulete de argint și de bronz (majoritatea în formă de secure minusculă sau bastonaș ornat cu mici sfere), de os, de sticlă, piatră și coral.

Obiecte apotropaice (menite și capabile, în credința celor vechi, să îndepărteze spiritele rele) sunt și diferitele cochilii de moluște marine de import și dinții de animale, mai ales de mistreț și de urs, găuriți și purtați la gât. Unul dintre acești dinți a fost chiar îmbrăcat într-o placă de argint; purtătorii acestor amulete sperau să dobândească prin acest mijloc puterea mistrețului sau a ursului.

SURSĂ: Hadrian Daicoviciu, Dacii

2 comentarii

Lasă un răspuns la Tamara Yancosky Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s