Geniul și nebunia lui Van Gogh

Ne întrebăm adesea ce este un geniu și căror împrejurări se datorează faptul că din mijlocul mulțimii anonime răsare câte o personalitate puternică pe care judecata generațiilor ulterioare o recunoaște ca atare.

Au existat întotdeauna artiști mari ale căror opere reflectă în chip desăvârșit aspirațiile omenirii către bine și frumos. Prin arta penelului și a pietrei cioplite ei au dat o splendidă expresie visurilor omenești, tendinței care este înnăscuta în om de a îndrăgi ceea ce este frumos, mare, nobil. Ei au fost însă socotiți geniali abia atunci când acțiunea corosivă a timpului i-a lăsat neatinși, ba chiar le-a conferit noi dimensiuni operei.

Deseori ei au trăit în mijlocul unei societăți nepăsătoare, ostile chiar, au suferit mult și abia după moarte opera lor a fost considerată genială. O analiză mai atentă poate descifra însă din creația geniala a omului, cu măreția și slăbiciunile sale, normale sau patologice. Există oare în operele geniilor echivalări plastice ale stării lor normale sau patologice ? Probabil, pentru că fiecare act de creație emană dintr-o anumită stare de spirit, deci dintr-o gamă de manifestări psihoafective, dar și din cele biopatologice sau morfologice.

Care sunt aceste corelații la genialul mânuitor al penelului Vicent Van Gogh ce a lăsat, în ciuda unor manifestări patologice notorii, opere de mare valoare, unice în felul lor ?

Van Gogh s-a nascut la 30 martie 1853 într-o comună din Brabantul olandez. Din copilărie, Vicent prezenta tulburări de caracter: cel mai mare dintre copiii în viață ai familiei era înclinat spre singuratate, părinții fiind neliniștiți de comportamentul său încăpățânat și coleric.

La 16 ani, Vincent lucrează ca vânzător într-o galerie de tablouri și până la 20 de ani va rămâne vânzător de obiecte de artă. La vârsta de 25 de ani, crezând că și-a găsit vocația, începe seminarul evanghelic, unde este puțin apreciat; nu se descurajează și devine predicator în Borinaje, unde cunoaște și împărtășește viața foarte grea a minerilor, locuind într-o colibă părăsită, umedă și rece.

Spectacolul vieții lor mizere l-a mișcat profund, aprinzându-i imaginația, determinându-l să înceapă să deseneze. La recomandarea fratelui său Theo, în casa căruia se și instalează, își găsește refugiul în pictură, stabilizându-și puțin viața prin frecventarea mai multor ateliere de pictură și sculptură, devinind prieten cu Toulouse-Lautrec și întâlnindu-i pe marii impresioniști Monet, Sisley, Pissaro, Seurat.

Conviețuirea armonioasă a celor doi frați nu a durat multă vreme, în special datorită caracterului dificil al lui Vincent. În 1888, sfătuit de Toulouse-Lautrec, se stabilește la Arles. Suferea de nevroză, de emoții violente, nemotivate, care durau zile în șir. Crizele sale sunt din ce în ce mai dese. Pentru Van Gogh frenezia muncii (în scurta sa carieră a lăsat aproximativ 1 700 de lucrări, din care 900 de desene și 800 de uleiuri) înseamna, probabil, dorința de uitare; pictura este pentru el, bolnavul ocular și mental, o consolare față de viața sa ratată.

În 1887 face cunoștință cu un alt pictor devenit ulterior celebru  — Gauguin —, pe care îl invită să se asocieze activității lui; colaborarea și prietenia lor aveau să dureze puțin, ele evoluând spre certuri excesive, în care Van Gogh izbucnește la orice fleac. Într-o seară, când Gauguin iese singur la plimbare, are loc un incident grav: Van Gogh se năpustește asupra lui cu un brici în mână. Gauguin își măsoară cu privirea prietenul; acesta se oprește, plecându-și capul. Întorcându-se în atelier, îngrozit de comportarea sa, se pedepsește singur, tăindu-și urechea stângă. Este și perioada de debut a crizelor de epilepsie, declanșate mai ales în urma excesului de absint. În repetate rânduri este internat la casa de sănătate din Saint-Remy.

În 1890 pleacă la Anvers pentru a fi tratat de un medic homeopat, amic al pictorilor impresionști. Duminică, 27 iulie 1890, seara, își trage un foc de revolver în direcția inimii și moare trei zile mai târziu.

Pictura lui Van Gogh din timpul celor treizeci de luni de crize este inundată de lumină, reflectă parcă suferința sa. Toate tablourile abundă în belșugul galbenului și al culorilor strălucitoare: adesea liniile drepte dispar, cele curbe se accentuează, aspectul picturilor devine convulsiv și prinde alura unui haos apocaliptic, al unui cataclism cosmic. Soarele său de un galben neobișnuit este înconjurat de cercuri, de halouri și orbite, iar cercurile sale sunt umplute cu vârtejuri și spirale, evocând viața maladivă a celebrului pictor. Medicii care i-au studiat puținii ani de viață și opera au încercat să stabilească bolile ce l-au împiedicat să trăiască și i-au marcat pictura.

Diagnosticele privindu-l pe Van Gogh au fost, în urmă cu peste 150 de ani, diferite. Astfel, la Arles, după automutilare, i s-a pus diagnosticul de „manie acută cu delir generalizat”; o soră a mamei și alte câteva persoane din familie suferind de epilepsie, boala lui Vincent a fost catalogată ca erditară.

Doctorul F. W. Maire arată ca în pânzele pictate până în anul 1888 nu apar umbre colorate, irizații sau halouri în jurul izvoarelor de lumină (soare, lămpi, lumânări etc.), care pot fi remarcate însă în lucrările realizate după acest an. Astfel în „Cafeneaua, noaptea la Arles”, „Țărani mâncând cartofi”, „Cafeneaua de noapte”, „Noapte înstelată”, pictate după anul 1888, în jurul lămpilor și altor surse luminoase apar asemenea umbre; în tabloul „Drum cu chiparoși”, pictat în 1890, este înfățișat un soare puternic, cu haloul caracteristic.

Fenomenul este întâlnit numai la bolnavii de glaucom netratat (din cauza edemului corneei, care determină o difracție a razei de lumină). Ei văd în jurul unei surse luminoase o margine de aspectul curcubeului (pluricolorată). Van Gogh avea și alte tulburări de vedere. Despre faptul că pe zi ce trecea vedea tot mai neclar, în culori șterse, el nu-i pomenește fratelui său Theo, dar într-o scrisoare adresată lui Gauguin relata: „Îmi simt ochii foarte obosiți, mi se întâmplă deseori să văd totul șters”.

Necunoscându-și boala oculară, el punea totul pe seama oboselii. După doctorul Maire, o dovadă că vederea îi slăbea progresiv este și faptul că, în 1888, s-a hotărât să părăsească Parisul, mai sumbru, mai cețos și să se mute în sudul Franței, la Arles, unde soarele este mai puternic, iar culorile mai vii, mai bogate. Același medic remarca în autoportrete (în număr de 40) o inegalitate pupilară (anisocorie) sau o mioză (pupile mici). Acest aspect, precum și trăsătura de penel devenită linie ondulată, semn al divorțului cu armonia și liniștea, constituie după mulți autori o dovadă a diagnosticului de glaucom. Poate și ideea că în curând nu va mai vedea, că nu va mai putea picta l-ar fi determinat să se sinucidă.

Există și opinii conform cărora halourile ce apar în tablourile lui Van Gogh, în ultimii ani de viață, ar fi o încercare voluntară de inovare, dând cerului o iradiere mai mare și soarelui o aură fantastică. După alți cercetători, digitala, pe care o lua ca tratament antiepileptic, i-ar fi creat o xantopsie, o discormatopsie, materializată prin vederea obiectelor predominant în galben.

Van Gogh a fost victima unei lupte inegale: pe de o parte artistul vizionar, nonconformist, vulcanic, care, în plus, mai purta și pecetea unor tare oculare și psihice, iar de cealaltă parte o societate îmbibată de convenționalism și indiferentă. Dar nici bolile, nici greutățile vieții nu l-au împiedicat pe pictor să depașească cu mult „limitele” impresionismului. Arta lui nu a fost aceea a unui nebun, ci arta unui geniu pe care și-l revendică postimpresioniștii, foviștii, expresioniștii și, în general, pictura modernă.

SURSĂ: Dr. Aurel Rosin, Bolile în creația lui Van Gogh