Apariția roții nu s-a produs dintr-o dată; este rezultatul evoluției unor deprinderi și a unor observații succesive făcute de multe generații de-a lungul secolelor. Strămoșii noștri s-ar fi simțit poate onorați – dacă printr-o modalitate oarecare ar fi reușit să scruteze viitorul – de egalitatea făcută între ei și savanți ca Bohr, Joliot-Curie, Openheimer, Fermi și alții.
În realitate, așa cum au stat lucrurile, strămoșii noștri erau preocupați de rezolvarea unicei lor probleme majore: supraviețuirea în condițiile ostile ale mediului. În acest context trebuie să căutăm răspunsuri la întrebările ce ni le punem referitor la apariția roții; reconstituirea istoriei acestei invenții devine posibilă numai pe drumul deducției.
Este clar ca transportul produselor alimentare și a obiectelor personale nu a jucat un rol determinant din cauza formei, greutății, densității și perisabilității lor.
Acum două secole, amerindienii nord-americani nu foloseau roata, deși îi cunoașteau rolul, deoarece nu exista o necesitate practică, socială, pe care utilizarea ei să o satisfacă. După noi, această necesitate a constituit-o nevoia de asigurare a adăpostului și securității familiei preistorice. Oamenii trăiau în peșteri care le asigurau o relativă securitate ziua și noaptea, atât în raport cu condițiile grele de climă, cât mai ales în raport cu celelalte viețuitoare. Singura problemă o constituia blocarea intrării, în primul rând noaptea. Pentru rezolvarea ei, oamenii au apelat în mod firesc la transportul și închiderea intrărilor cu trunchiuri de pomi sau bolovani, aflați la distanțe mai apropiate sau mai depărtate. Necesitatea mișcării acestor corpuri grele le-a pus pentru prima oară în față sarcina găsirii unor soluții noi de transport.
Probabil existența pantelor i-a ajutat să observe mișcarea de rostogolire, care a reprezentat un element hotărâtor în descoperirea roții. Prin împingere, un bolovan rotund sau un trunchi de copac curățat de crengi a pornit la vale rostogolindu-se și omul a observat că efortul depus este sensibil mai redus ca în cazul târârii.
Unii autori afirmă că rostogolirea ar fi fost sesizată și utilizată în alte condiții; un bolovan mare a fost transportat prin împingere pe mai multe pietre de dimensiuni egale și reduse, folosite ca role. Pare puțin probabilă alegerea acestei modalități ca soluție inițială, mult mai complicată și mai puțin firească, comparativ cu cea descrisă anterior. Credem că în ordine cronologică omul a luat contact inițial cu fenomenul de rostogolire simplă și abia după aceea a trecut la utilizarea rolelor la transport.
La acest ultim rezultat este posibil să fi ajuns și pe baza unor experiențe proprii. Poate, cândva, strămoșul nostru a călcat pe un trunchi mai subțire curățat de crengi sau pe o piatră rotundă și a constatat pe cont propriu efectele rostogolirii. Reținând efectul în memorie, atunci când s-a ivit o necesitate și-a amintit de cele întâmplate anterior, a căutat și a găsit modalități de aplicare. Pasul următor l-a constituit limitarea deplasării relative între sarcina transportată și role. În acest moment al evoluției putem afirma că practic roata, respectiv vehiculul ca modalitate de transport, a început să existe.
Pe baza desenelor găsite în zona Mesopotamiei suntem tentați să considerăm acest teritoriu ca loc de apariție a roții. O paralelă între cele două zone geografice care au constituit leagăne ale civilizației umane, teritoriile adiacente Tigrului și Eufratului, respectiv valea Nilului, ne creează unele îndoieli. Este izbitoare similitudinea situației geografice, pedoclimatice, în general de mediu între cele două zone. Observăm că ambele sunt lipsite de păduri și relief muntos, având un sol nisipos sau argilos; lipsesc tocmai acele condiții de mediu care să permită utilizarea rostogolirii și a rolelor indispensabile apariției roții.
De altfel, în cazul Egiptului, în perioada descompunerii orânduirii gentilice și în prima parte a apariției statului centralizat, transportul se făcea pe nisip prin împingere cu ajutorul unui fel de sanie. De ce am admite că vechii sumerieni au fost oameni superiori epocii și altor populații contemporane, mai ales că tocmai condițiile favorizante lipsesc ? Este puțin credibilă ideea descoperirii roții de oameni sedentari, legați de pământ prin practicarea agriculturii. Problema își găsește explicația acceptând una din cele două alternative posibile: sau vechea populație sumeriană venită probabil de undeva din nord cunoștea roata, sau a preluat-o pe teritoriul Mesopotamiei de la altă populație migratoare, care, situată la un nivel de civilizație mai redus, nu a lăsat posterității proba inventivității sale.
Obiectul pe care astazi îl considerăm primul vehicul din istorie avea un aspect oarecum ciudat și prezenta unele similitudini cu roaba. Corpul realizat grosolan din cioplirea unui singur trunchi se sprijinea pe o singură roată, rigidizată pe o axă. Roata prezenta o construcție simpla și rezultă din secționări longitudinale succesive ale unui trunchi de pom.
Mult mai târziu au apărut spițele, ințial în Asia Mică sau Persia, la începutul secolului al XXVII-lea î.Hr. și apoi pe durata câtorva milenii s-a răspândit în alte teritorii sau zone geografice. În ordine cronologică au fost concepute cadrul și pereții, oiștea și, în sfârșit, osia cu două roți. Se crede că primul a apărut carul cu o singură osie, ce a dăinuit până în zilele noastre.
În Extremul Orient și apoi în America s-a răspândit inițial „târșitoarea”, prin mileniul al V-lea î.Hr., care consta din două rânduri de prăjini din lemn la mijlocul cărora se prindea greutatea de transportat. O variantă a acesteia era așa-zisa „sanie”, numită astfel deoarece prăjinile aveau aspectul tălpicilor, rigidizate cu bare transversale. Se crede că prin „urcarea” pe roți a saniei s-a născut carul, care, în forma sa inițială – așa cum era utilizat în China -, folosea tracțiunea umană prin intermediul a două bare laterale încovoiate spre capete și prevăzute cu mici juguri. Oricum, perioada de timp între apariția primului vehicul cu roată descoperit la Ur, în Mesopotamia, datând cam din anul 3500 î.Hr., și cea a carului cu patru roți, a cărui existență este atestată prin anul 1000 î.Hr., este mare și presupune o evoluție foarte lentă.
SURSĂ: Paul Teodoru, De la roată la farfuria zburătoare
PHOENIX WEB 
A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.
ApreciazăApreciază