Morale de stăpâni și morale de sclavi

În peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile și mai grosolane, care au stăpânit până acum sau mai stăpânesc încă pe pământ, am găsit anumite trăsături care revin mereu împreună, conexate; astfel că în cele din urmă mi s-au deslușit două tipuri de bază, iar în fața privirii mi-a apărut o deosebire fundamentală. Există morale de stăpâni și morale de sclavi…

Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obțină încuviințarea cuiva, apreciind că „ceea ce îmi dăunează mie, este dăunător în sine„, el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor care ceează valori.

El prețuiește tot ceea ce îi este propriu: o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. În prim-plan se află sentimentul belșugului, al puterii care dă să se reverse, fericirea unei înalte tensiuni, conștiința unei avuții dornice de a se dărui și cheltui: și aristocratul vine într-ajutor nefericiților, dar aproape niciodată nu o face din milă, ci mai degrabă mânat de imboldul abundenței de putere. Aristocratul respectă în propria-i ființă pe omul puternic, stăpân asupra lui însuși, pe cel care se pricepe să vorbească și să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate și duritate față de sine însuși și care se înclină cu venerație în fața tuturor celor severe și dure…

Respectul profund acordat bătrâneții și tradiției  – dreptul se bazează în întregime pe acest respect dublu -, credința și prejudecata care acordă prioritate strămoșilor, în defavoarea generației viitoare, iată trăsături tipice ale moralei celor puternici; și invers, faptul că oamenii „ideilor moderne” cred aproape instinctiv în „progres” și în „viitor”, neglijând din ce în ce mai mult respectul față de bătrânețe, e suficient pentru a ne dezvălui originea lipsită de noblețe a acestor „idei”. Însă pentru gustul prezentului, lucrul cel mai străin și mai dezagreabil din morala stăpânitorilor rămâne severitatea perceptului potrivit căruia aceștia din urma au obligații doar față de cei de o seamă cu ei; față de ființele de rang inferior și față de străini ei pot acționa după cum cred de cuviință sau „după voia inimii”, în orice caz „dincolo de Bine și de Rău”: iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea și alte sentimente asemănătoare…

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de-al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriții, oprimații, robii, și chiar cei nedeciși și istoviți de ei înșiși se îndletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor morale ? Probabil că ele vor exprima o suspiciune pesimistă fața de condiția umană în totalitatea ei, poate o condamnare a omului laolaltă cu condiția sa. Sclavul privește cu invidie virtuțile celor puternici: el este sceptic și suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii față de tot acel „bun” prețuit de cei puternici –  el încearcă să se convingă că nici măcar fericirea acestora nu este autentică.

Dimpotrivă, calitățile menite să ușureze existența suferinzilor sunt evidențiate și scăldate în lumină: sclavul prețuiește compătimirea, mâna servabilă și săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea, căci acestea sunt calitățile cele mai utile, aproape singurele mijloace de a îndura povara existenței. Morala sclavilor este esențialmente o morală a utilității…

În fine, o ultimă deosebire fundamentală: pe cât de inevitabilă năzuința de libertate, instinctul fericirii și varietatea rafinată a sentimentelor de libertate aparțin moralei și moralității sclavilor, la fel de simptomatic și regulat apar arta și exaltările în manifestarea respectului și a devotamentului în cadrul unui mod de a gândi și de a prețui aristocratic.

SURSĂ: Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rau