Regenerarea organismelor

DOCUMENTAR —   Capacitatea organismelor de a-și reface țesuturi și chiar organe întregi a fost remarcată din cele mai vechi timpuri. Fenomenul a fost studiat la sfârșitul secolului al XVI-lea de Réaumur, iar la începutul secolului al XVII-lea de Tremble și Spallanzani.

Teoria regenerării a fost însă expusă pentru prima oara în anul 1868 de marele naturalist Charles Darwin, care atrage atenția că, în procesul selecției naturale, regenerarea s-a confirmat ca o adaptare vital necesară pentru organisme în lupta lor pentru existență.

Deosebit de evidente sunt capacitățile de regenerare ale organismelor cu structura cea mai simplă. Surprinzătoare, de pildă, sunt posibilitățile planariei (specie de vierme lat) de a-și reface integral partea trunchiată a corpului, chiar dacă trunchierea merge până la 1/2 și indiferent de caracterul longitudinal sau secțional al trunchierii. O capacitate foarte distinctă de regenerare o întâlnim și la râma de ploaie. Orice bucățică ruptă din corpul ei se poate reface într-un timp relativ scurt.

Capacitatea de regenerare a tritonilor (clasa amfibienilor) le permite să-și refacă în aceeași măsură coada, piciorușele, chiar și ochii. Unele reptile, ca șopârlele, de exemplu, își salvează deseori viața lăsând între dinții dușmanului un fragment din coadă, această „tactică de luptă” eleborată în procesul evoluției oferindu-i garanția că va putea să-și refacă coada ruptă, chiar dacă nu în aceeași formă și mărime.

La organismele superioare procesul de regenerare este foarte limitat. Viața lor depinde de desfășurarea normală a așa-numitei regenerări fiziologice, în cadrul căreia are loc refacerea țesuturilor și a structurilor organice care se distrug și se refac în procesul activității normale a organismului.

Un exemplu tipic de regenerare fiziologică poate fi descoperit în sistemul de formare a sângelui. Globulele roșii au o anumită perioadă de existență (la om – circa două luni), după care mor. În locul lor, din depozitul măduvii oasoase sunt neîntrerupt vehiculate noi și noi celule. Mulțumită acestei forme de regenerare fiziologică, organismul uman face relativ ușor față pierderilor mari de sânge.

Este greu să ne imaginăm ce s-ar putea întâmpla dacă organismele nu ar dispune de capacitatea reparatorie. Așa se numesc procesele care au loc în vindecarea rănilor. Provocând, în scopuri experimentale, leziuni epidermice profunde, oamenii de știința au reușit să urmărească desfășurarea proceselor de regenerare care au loc în organism. S-a observat cum în faza inițială a procesului de regenerare în rană, în jurul acesteia se formează un important zid de apărare leucocital.

Semnalul pentru strângerea leucocitelor în jurul rănii vine de la unele produse dezagregate specifice eliminate de celulele rănite și deteriorate. Datorită enzimelor secretate de leucocite, rana se poate curăța de țesutul distrus, fiind totodată ferită de pătrunderea microflorii patogene.

Până în urmă cu câțiva ani se considera că procesul de regenerare constă în principal în înmulțirea sau creșterea volumului celulelor, în interiorul acestora totul rezumându-se la procesele de schimb. Acum însă se știe că procesul de regenerare include toate formațiunile din interiorul celulei: membrane, mitocondrii, ribozomi, reticulumul endoplasmatic.

Acest lucru este valabil și pentru celulele care dispun de structuri ce le sunt doar lor specifice, ca miofibrele, tonofibrele și altele. Este evident că în afara regenerării biochimice, în celule se realizează și o regenerare fiziologică.

Trebuie știut că unele organe interne ale animalelor și omului nu rămân indiferente în cazul înlăturării unei părți a țesutului, reacția lor manifestându-se prin creșterea volumului părții rămase. Această regenerare specifică se numește hipertrofie de compensație. De o capacitate deosebită de a asigura o regenerare rapidă dispune țesutul ficatului. Extirparea chiar până în proporție de 75% din ficatul unui șobolan, de exemplu, nu împiedică refacerea acestuia după numai 10 – 15 zile la volumul și greutatea inițială, iar la dublarea intervalului organul își reia în întregime funcțiile sale normale.

Cu mult mai slabă este capacitatea de regenerare a rinichilor. Dacă se înlătură jumătatea unui rinichi, nu apare procesul de regenerare, intervenind însă hipertrofia de compensație. La regenerare se ajunge numai atunci când un rinichi lipsește în întregime, iar din celălalt nu a rămas decat o jumatate. Din păcate, țesutul renal regenerat se deosebește structural de cel normal și funcționează mai prost decât acesta din urmă.

S-a observat că în procesul de regenerare a țesutului ficatului mitozele devin deosebit de active, ajungând până la 100 – 200 la mia de celule. Acest proces intensificat de diviziune este însoțit de procese biosintetice sporite în cadrul cărora se formează polimeri extrem de importanți ca ARN, proteine, polizaharide.

De o deosebit de mare importanță pentru desfășurarea normală a proceselor de regenerare este starea generală de sănatate a organismului. Factori care se reflectă extrem de nefavorabil asupra desfășurării normale a funcțiilor de refacere sunt deteriorările prin iradiere, stările avitaminozice, dereglările sistemului nervos. Țesutul osos dispune de o mare capacitate de regenerare, datorită căreia fracurile de oase nu constituie o problemă pentru medicină. În stările de avitaminoză refacerea oaselor devine însă aproape imposibilă.

SURSĂ: Gospodin V. Sveștarov, Unele probleme contemporane ale biologiei

Biologia pentru toți, Editura Albatros, 1982