Început în spațiul acela restrâns, într-un ungher, și într-un timp corespunzător, degrabă, idila se desfășoară acum într-un cadru încântător de natură, plăsmuit pentru a da toată poezia legată de vraja iubirii. Constant, după absolutul eroic urmează absolutul erotic.
Dacă prima parte a idilei este caracterizată de acea ars amandi, în care cătălinismul anacreontic domina, și dacă aici expresiile de grai poporan se identificau cu tonul cotidian într-o notă de scherzo, în a doua parte a idilei ești uimit să constați un ton și o strălucire de imagini care așează idila aceasta alături de cele mai alese pagini din idilele tipic eminesciene, acelea în care farmecul naturii și adorarea iubitei se contopesc într-o supremă armonie, ca în Dorința, bunăoară.
În prima parte a idilei, am relevat în ritmica și în structura sintactică o tendință de a caracteriza, care situa idila pe un plan de întruchipare dramatică. Cu atât mai surprinzătoare e această a doua parte a idilei. Limbajul lui Cătălin este contrastant cu cel din partea întâi. După cum, în cele mai variate contexte, a fost o necesitate constantă a lui Eminescu de a înfățișa farmecul iubirii într-un cadru de vrăjită frumusețe a firii, tot astfel aici idila e precedată de două strofe de măiestrit pastel:
Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă
.
Și umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri…
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri.
Evident, într-un astfel de cadru al naturii, un stil ca cel din ungher ar suna ca o ironie. Se vede, încă o dată, în ce măsură plăsmuirea spațiului estetic face una cu ritmica de sentiment.
Cu toată vraja peisajului, este, însă, de observat că el are un caracter închis. Imaginile n-au un orizont care să-l depășească, nu este acea perspectivă de infinit în care cu necesitate este încadrat Luceafărul: seara este în asfințit, noaptea o să-nceapă, luna răsare, nu din marea în fața căreia se înalță palatul, liniștit și tremurând. De altă parte: lumina lunii se difuzează în scântei, aspecte minuscule, care, mărginit, umplu cărarile din crânguri. Dacă observăm dominanta coordonatelor spațiale, aici nu mai predomină verticala, ci totul este proiectat orizontal: apa care tremură, cărările crângurilor și, mai ales, șirul lung de mândri tei.
Natura este astfel stilizată ca un cadru de vrajă anume organizat, pentru ca în final să apară ca țelul firesc imaginea din versuri:
Ședeau doi tineri singuri.
Pentru cine ar urmări consecvența de ritm și de limbaj între Cătalin din partea întâi a idilei și Cătălin din partea a doua, contrastul este izbitor. Din punctul de vedere al unității personajului, această nepotrivire ar fi supăratoare. Și desigur, dacă ea ar apărea într-o dramă sau în epică, s-ar cere motivată. Astfel, în plan dramatic, cineva ar putea vedea în ultima vorbire a lui Cătalin un meșteșug de Don Juan, care știe să găsească vorbe amețitoare.
Dacă vorbele lui Cătălin depășeau tematic firea tinerilor îndrăgostiți, în schimb, gestul amândurora ne readuce la motivul stilistic din partea întai al idilei, motiv nu de polaritate, ci de reciprocitate cătălinică.
Hyperion apărând ca spectator, o încordare și o reacțiune a lui imediat după gestul: ea l-a prins în brață, ar curma brusc poema și ar înfățișa nu un luceafar izbăvit, ci unul prins încă viu în mreje. De altă parte, chiar pentru a rotunji semnificația idilei, era necesară o încadrare finală, contemplativă și distanțat.
Instinctul de artă cerea, după accentele vii din strofele anterioare, o ritmică mai liniștită, pe fondul căreia, în strofele de final ale poemei, trebuia să apară definitivul conflict al temelor. Tactul artistic găsește și aici calea. E remarcabil că strofa de încheiere a idilei:
Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi bălaie…
are în frunte o evocare de impresii olfactive, o încununare care te prinde înainte de a trece la dominanta plastică, mai potrivită cu cerința de distanțare. Caracterul sintetic se vădește și în multiplicitatea simțurilor solicitate. În cele două strofe de introducere descriptivă a idilei, nu apăreau decât aspecte plastice, având ceva sărbătoresc. Încadrarea nu era încă trăită de cei doi. De abia în strofa finală a idilei, toate elementele sunt armonizate situației.
Alcătuind finalul poeziei, grupul ultimelor cinci strofe era menit unor mișcări de revenire și de ciocnire a temelor, așa încât, în acordul final, să răsune toate momentele anterioare. Și pentru ca, în chipul cel mai firesc, acestea se concentrau în jurul chemării fetei de împărat, dintr-o necesitate tehnică chemarea se cerea actualizată din nou, ca un laitmotiv adaptat momentului.
Compozițional și expresiv, era deci nevoie de un moment de tranziție de la absolutul idilic la absolutul simbolului. De aici strofa:
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede.
Precum în trecut, tot astfel și aici inițiativa trebuie să pornească de la ea. Chemările anterioare erau condiționate de stări numai în aparență asemănătoare: una era prima chemare suspinată, alta era a doua chemare de dor, care de inimă-o apucă. Acum, ultima chemare e determinată de experiența Cătălin, dar și de un început de oscilare.
Observați mai întâi ritmul lent susținut de cuvinte lungi, unele cu duble accente. Observați însă mai ales structura sintactică a strofei. Sunt trei propoziții, însă tăiate astfel, încât cea de la mijloc începe după emistih și se sfârsește cu primul emistih al versului următor. Redusă numai la verb și obiect, această propoziție: Vede Luceafarul este ca un moment de surpriză în ritmul lent legănat al strofei.
Acest gest de ridicare a ochilor, urmând clipei de beție, este semnificativ. Indică un moment de oscilare, contradicția veșnică a sufletului omenesc: când are încântarea pământului, e stăpânit de nostalgia cerului.
În erotică, o confidență e un început de apropiere. În scena de ungher, Cătălin devenise confidentul și aceasta însemna apropierea. După idilă, Cătălina se adresează Luceafărului ca unui confident, semn că acum curba oscilației înclina spre el. Mai ales acel adverb din încetișor/dorințele-i încrede dă chemării un ton de tainică invocare. Iar faptul că ea reproduce formula celor două invocații recheamă aceeasi atmosferă erotică. Singura deosebire este că, până acum, țelul chemării era viața-mi luminează, pe când acum, în loc de situația nouă, dar și de o necesitate tehnică: cuvântul era cerut ca un plan de rezonanță a finalului.
SURSĂ: Dumitru Caracostea, Absolutul eroticei
Fragment din volumul Arta cuvântului la Eminescu, 1938
PHOENIX WEB 