TENNESSEE WILLIAMS – Memorii

Piesele mele s-au născut, în cea mai mare parte, în după-amiezi frumoase și luminoase, petrecute în camera mea de lucru din New York, dar și în toate celelalte dimineți și după-amiezi, oriunde m-aș fi aflat, până și în colțișorul newyorkez, în „apartamentul victorian” (la fel ca și acela din hotelul „Colon” din Barcelona); și cu toate că în diferitele mele locuințe de la Roma nu am avut niciodată sentimentul că aș putea scrie bine, există dovezi că și acolo am scris, din când în când, bine: aș aminti doar Trandafirul tatuat și Primăvara romană a doamnei Stone.

Cu toate acestea, fără îndoială cel mai bine am reușit să scriu în camera mea de lucru din Kay West, și sper că acolo mă voi întoarce anul acesta, în toamnă sau la începutul iernii, pentru a lucra la cea de a doua variantă a noii mele piese.

În anul 1959, a intervenit insuccesul piesei Orfeu în infern – urmașul legitim al Luptei îngerilor, prima mea piesa care, fiind prezentata la New York, a constituit pentru mine o lovitură zdrobitoare. Din păcate, pe Orfeu nu numai că l-am rescris; pe lângă aceasta, a fost pus în scenă într-o regie necorespunzatoare de un bărbat simpatic și critic remarcabil, precum a fost Harlod Charman. Rolul lui Val a fost pur și simplu nepotrivit distribuit. Urma să-l joace un tânăr care, pe scenă, apărea ca un ucigaș plătit de Mafia, ceea ce nu mergea pentru Val. Pentru Filadelfia am ezitat să-mi spun vreo părere, spunându-i însă lui Charman că trebuie să hotărască singur.

Sărmanul tânar m-a vizitat apoi, plângând, în apartamentul meu de la hotelul „Warwick”. Nu era supărat pe mine, dar s-a jurat că tocmai aceasta este piesa care i-a mers direct la inimă. L-am ascultat compătimitor și, în cele din urmă, adânc emoționat, dar am rămas ferm pe poziție: „Tu nu ești făcut pentru omul acesta adevărat, băiete. Tu ai în față un mare viitor, dar, din păcate, rolul acesta nu este pentru tine.”

În Orfeu în infern am înghesuit prea multe, ea a fost supraîncărcată, iar exigențele puse în fața actorilor au fost enorme. Criticii ar fi putut da acestei piese o șansă. N-au făcut-o. Dacă ne-am lua după aprecierile lor, este mai mult decât meritoriu faptul că Orfeu a rezistat pe scenă două sau trei luni…

Moartea, pe care ne străduim, în majoritatea cazurilor, să o împingem cât mai departe, este de neînlăturat, iar la urmă, când toate posibilitățile au fost epuizate, suntem gata să o primim cu supunerea calmă care ne-a mai rămas. Tot ce am citit mai bun în ultima perioadă despre moarte a fost o propoziție din cartea lui Steward Alsop, Stay of Execution. El scria acolo: „Muribundul are nevoie de moarte așa cum un om foarte obosit are nevoie de somn.”

Dar a avea nevoie de ceva nu înseamnă totuși același lucru cu a vrea să ai ceva… Sper ca, atunci când va veni clipa, voi muri în patul meu, și mai sper că aceasta se va întâmpla la New Orleans, în patul dublu, cel de alamă, de care mă leagă atâtea amintiri.

Am citit că și remarcabilul om și artist care a fost Yukio Mashimo credea în reîncarnare… Nu sunt capabil să cred că după moarte poate fi altceva decât o uitare veșnică… Reprezentarea altor posibilități de viață mă umple de groază. In felul acesta, în cele din urmă ne rămâne singura credință în copilăria noastră  – ce altceva ? Da, ce altvea ?

Acum aștept, ce am de făcut ? Bineînțeles, voi munci mai departe, cu toate acestea n-am să spun că și ceea ce scriu acum este la fel de bun, la fel de plin de viață cum era în vremea când eram în floarea puterii, când capul îmi era năpădit de idei asemeni apelor dintr-un râu repede de primăvară…

Pentru că sunt o creatură care trăiește gândurile  – de ce oare spun „creatură” și nu „om” ? –  voi continua, în timp ce voi aștepta, să fac ceea ce fac. Mă voi consola cu vinuri bune și cu mâncăruri bune, dar nu până la beție, dar nu până la saturație… Mă voi strădui să-i păstrez pe vechii prieteni, care mi-au rămas prieteni…

Viața este alcătuită din întâmplări care trec, care ne ating nervii și organele de percepție și pe care omul, oricât s-ar strădui, nu le poate integra în propria sa evoluție. Și dacă lucrurile stau într-adevăr așa, neajunsurile acestei încercări de a povesti viața mea ar putea vorbi  – nu s-ar cădea –  în favoarea mea, și nu ar trebui să vă decepționeze prea mult pe voi, cititorii mei.

SURSĂ: Tennessee Williams, Memoirs