Infernul

Din clipa în care oamenii au început să trăiască în societate, au observat negreșit că mulți vinovați scăpau de severitatea legilor. Oamenii pedepseau crimele recunoscute în mod public; trebuia găsită o frână pentru crimele secrete, și numai religia putea să fie această frână.

Perșii, caldeenii, egiptenii și grecii au născocit pedepse după moarte; și din toate popoarele străvechi pe care le cunoaștem, evreii au fost singurii care nu au admis decât pedepsele în timpul vieții.

Este ridicol să crezi sau să te prefaci a crede, sprijinindu-te doar pe câteva pasaje foarte obscure, că infernul era admis de vechile legi ale evreilor, de Leviticul lor, de Decalogul lor, atunci când autorul acestor legi nu rostește nici măcar un cuvânt care să aibă fie și cea mai mică legatură cu pedepsele din viața viitoare.

Am fi îndreptățiți să-i spunem autorului Pentateucului:  „Sunteți un om inconsecvent și lipsit deopotrivă de probitate și rațiune și cum nu se poate mai nedemn de numele de legiuitor pe care vi-l atribuiți. Cum vine asta ?! Aveți cunoștință de o dogmă atât de punitivă și atât de necesară poporului precum cea a infernului și nu o anunțați în mod expres ? Și, în timp ce această dogmă este admisă de toate națiile care vă înconjoară, voi vă mulțumiți să o lăsați să fie abia ghicită de unii comentatori care vor apărea după patru mii de ani și care se vor chinui să găsească în vorbele voastre ceva ce, de fapt, voi nu ați spus ? Ori poate sunteți un ignorant, care nu știe că această credință era universal acceptată în Egipt, în Caldeea și în Persia; sau sunteti poate pur și simplu un om nechibzuit, întrucât, deși aveați cunoștință despre această dogmă, nu ați așezat-o la temelia religiei voastre.”

Autorii legilor evreiești ar putea în cel mai bun caz să răspundă: „Mărturisim că suntem extrem de ignoranți; că am învățat să scriem doar foarte tarziu; că poporul nostru era o hoardă sălbatică și barbară care, potrivit propriei noastre mărturii, a rătăcit aproape jumatate de secol în pustiuri respingătoare; că, în cele din urmă, ea a dus la pieire o țară mică, prin jafurile odioase și prin cruzimile cele mai detestabile menționate vreodată în istorie. Nu aveam niciun contact cu națiile civilizate; cum vă închipuiți voi că noi, noi cei mai pământeni dintre oameni, am fi putut să inventăm un sistem în întregime spiritual ?

Noi nu foloseam cuvântul care îi corespunde cuvantului suflet decat pentru a ne referi la viață; noi nu l-am cunoscut pe Dumnezeul nostru, pe mesagerii și pe îngerii săi decât sub forma unor ființe corporale: distincția dintre suflet și trup, precum și ideea unei vieți după moarte nu pot să fie decât fructul unei îndelungate meditații și al unei filosofii foarte fine. Întrebați-i pe hotentoți și pe negri, care locuiesc într-un ținut de o sută de ori mai întins decât al nostru, dacă au cunoștință despre viața de apoi. Credem că am făcut destul de mult convingând poporul nostru că Dumnezeu îi pedepsește pe răufăcători până la a patra generație, fie prin lepră, fie prin morți subite, fie prin pierderea chiar și acelor puține bunuri pe care le puteam poseda.”[…]

Nu a trecut mult timp de când un pașnic și cinstit pastor hughenot a predicat și a scris că cei osândiți vor primi și ei într-o bună zi iertarea, că trebuia să existe o proporție între păcat și pedeapsă, și că o greșeală de o clipă nu poate să merite o ispăsire veșnică.

Preoții, confrații săi, i-au atras atenția indulgentului judecator; unul dintre ei i-a spus: „Prietene, nici eu nu sunt mai convins decât tine că infernul este veșnic; dar este mai bine ca servitoarea ta, croitorul tău și chiar procurorul tău să creadă că este veșnic.”

SURSĂ: Voltaire, Dicționar filosofic