DESPRE

 

Phoenix web își propune să vă spună toate lucrurile importante pe care mass-media actuală este interesată să le treacă sub tăcere. Tăcerea, cu toată greutatea ei înțeleaptă în aur, nu e decât o minciună prin omisiune, iar libertatea presupune, în primul rând, dreptul de a nu minți, după cum spunea Camus.

*

În efigii monumentale, în piramide de piatră și în mumii, egiptenii căutară eternitatea; e de înțeles că în țara lor s-a ivit mitul unei păsări nemuritoare și care renaște ciclic, chiar dacă elaborarea ulterioară este opera grecilor și romanilor. Ermon scrie că în mitologia din Heliopolis pasărea Phoenix (benu) este patroana sărbătorilor jubiliare sau a răstimpurilor îndelungate. Herodot, într-un fragment faimos (II,73), relatează cu repetată neincredere o primă formă a legendei:

„Există acolo altă pasăre sacră, pe care am văzut-o doar în imagini, al cărei nume este Phoenix. Într-adevar, se lasă văzută arareori și la răstimpuri atât de mari încât, după cei din Heliopolis, vine în Egipt numai o dată la cinci sute de ani, și anume atunci când îi moare părintele. Dacă, în ce privește mărimea și alcătuirea, este așa cum apare descrisă, volumul și înfățișarea ei sunt foarte asemănătoare cu cele ale vulturului, iar penele ei sunt în parte aurite, iar parte purpurii. Minunile care se povestesc despre ea sunt atât de uimitoare, chiar dacă după părerea mea nu tocmai demne de crezare, încât nu le voi trece cu vederea. Pentru a aduce leșul părintelui său din Arabia până la Templul Soarelui, purcede în acest chip: mai întâi face un ou solid din smirnă, atât de mare cât îi îngăduie puterile să-l care, încercându-i greutatea după ce l-a isprăvit, pentru a vedea dacă e în stare să-l poarte; apoi îl scobește până face o deschizatură unde poate ascunde leșul părintelui său cu tot cu smirna, umple golul rămas până când greutatea oului cu leșul înăuntru ajunge la cea dinainte; netezește, în sfârșit, suprafața, ia oul în spinare și îl poartă până la Templul Soarelui, în Egipt.”

Cam peste cinci sute de ani, Tacit și Pliniu reluara neasemuita istorie; primul remarca pe drept cuvânt că orice relatare străveche este obscură, dar că tradiția a stabilit perioada de viață a păsării Phoenix la o mie patru sute șaizeci și unu de ani (Analele, VI, 28). Cel de al doilea cercetă și el cronologia păsării Phoenix; nota (X,2) că, după Manilius, pasărea trăiește un an platonic, sau un an maxim. Anul platonic este răstimpul în care soarele, luna și cele cinci planete ajung iar la poziția inițială; Tacit, în Dialogul oratorilor, precizeaza că acesta cuprinde douăsprezece mii nouă sute nouăzeci și patru de ani obișnuiți. Anticii socoteau că, odată împlinit acest uriaș ciclu astronomic, istoria universală se repetă în toate amănuntele ei, întrucât se produc iar aceleași înrâuriri ale planetelor; pasărea Phoenix ar deveni astfel o oglindă sau o imagine a universului. Pentru o analogie și mai mare, stoicii arată că universul piere în foc și renaște din foc și că procesul nu va avea sfârșit și n-a cunoscut început.

Anii simplifică mecanismul zămislirii păsării Phoenix. Herodot menționează un ou, iar Pliniu un vierme; Claudian însă, la sfârșitul secolului al IV-lea, compune versuri despre o pasăre nemuritoare care renaște din propria-i cenușă, fiindu-și urmaș sie însuși și martor al vremurilor.

Vor fi existând puține mituri atât de răspândite ca cel despre Phoenix. Se cuvine să adăugăm la autorii de mai sus și pe Ovidiu (Metamorfozele, XV), Dante (Infernul, XXIV), Shakespeare (Henric al VIII-leaV, 4) Pellicer (Parnasul spaniol, VI) și, în sfârșit, Milton (Samson Agonistes).

Să menționăm, de asemenea, poemul latin De Ave Phoenice, care a fost atribuit lui Lacantiu, și o imitație anglo-saxonă a acestui poem, din secolul al VIII-lea. Tertulian, Sfantul Ambrozie și Ciril din Ierusalem au invocat pasărea Phoenix ca mărturie a reinvierii trupului. Pliniu își bătea joc de doftorii care prescriu leacuri extrase din cuibul sau cenușa păsării Phoenix.

SURSA: Jose Luis Borges, Pasarea Phoenix

Remus Kral 

Mai scriu și pe FACEBOOK