ORIGINEA VIRUSURILOR – Cum au apărut și s-au adaptat la modul de viață parazitar absolut

DOCUMENTAR  —  În zilele noastre virusurile continuă să provoace aprige controverse în rândurile oamenilor de știință: sunt sau nu ființe vii acești asasini de celule ? O mare parte a cercetătorilor consideră că deși nu posedă proprietățile esențiale ale ființelor vii (de exemplu, capacitatea de a realiza metabolismul pe cont propriu și posibilitatea de deplasare și creștere), virusurile dispun totuși de principala proprietate a materiei vii  – capacitatea de a se autoînmulți.

Alții sunt de părere că este vorba de „ființe” cărora le sunt proprii numeroase calități ale cristalelor, fapt ce le situează la granița dintre viu și neviu.

În această chestiune părerile oamenilor de știință sunt împărțite. După unii, virusurile au apărut într-o anumită etapă a dezvoltării materiei vii, când s-a constituit mecanismul formării de molecule proteice identice și totodată specifice, la funcționarea căruia participă și acizii nucleici.

Este vorba de procesul care ulterior a dus la constituirea celulelor. Pe de altă parte, virusurile de astăzi nu conțin în molecula lor nimic altceva decât informația genetică stocată în moleculele ADN sau ARN, învelite în proteină. Iar particula virală (virionul) poate fi asemuită cu un complex de gene capabil să se deplaseze  –  tot ca un tip special de cromozomi migratori.

Pentru unii biologi, structura simplă a virusurilor constituie o dovadă a faptului că ele sunt rezultatul unei evoluții întârziate sau, cu alte cuvinte, că sunt urmașii de astazi ai celor mai primitive ființe (protobioniții).

Pe baza celor spuse până aici se poate trage și o altă concluzie: întrucât, pentru a se înmulți, virusurile au nevoie de celule dotate cu toate sistemele biologice complexe, ele nu pot fi identificate cu formele primare de viață, lucru ce presupune că au fost cândva sisteme biologice de o complexitate superioară.

Cu ceva vreme în urmă, cercetători ai Institutului Pasteur din Paris și ai Institutului de medicină din Novosibirsk au adus câteva interesante argumente în sprijinul acestei presupuneri. Ei au comparat virusurile cu bacteriile, deci cu un tip de materie vie pe o treaptă superioară de organizare. Astfel, de exemplu, bacteriile mobile din genul Caulobacter atacă și distrug alte bacterii într-un mod foarte asemănător celui în care bacteriofagii pătrund în corpul bacteriilor. În afară de aceasta, prin înfățișarea lor, bacteriile mobile din genul Caulobacter seamană foarte mult cu fagii, având la o extremitate o excrescență (un mic flagel) care se termină cu șase filamente subțiri.

Singura deosebire se rezumă la modul de pătrundere în victima aleasă, adică în celula bacteriană: în timp ce fagul injectează în bacterie doar materialul său genetic (ARN sau ADN), bacteria din genul Caulobacter pătrunde în ea în întregime și, folosind rezervele citoplasmei bacteriene, trece la o înmulțire intensă.

Aceste câteva caracteristici, similare atât fagilor cât și reprezentanților genului parazit Caulobacter, au determinat oamenii de știință să emita ispititoarea presupunere că s-ar putea ca virusurile bacteriene să-și aibă originea în unele specii de bacterii agresive. În procesul unei evoluții regresive, ele au putut să elaboreze și să perfecționeze un mecanism mai fin și mai eficient de parazitare, așa că bacteriofagilor de astăzi le este suficient să-și „injecteze” materialul ereditar în celula atacată.

În pofida evidenței asemănari de mai sus, oamenii de știință se abțin să tragă concluzii teoretice mai profunde, întrucât presupunerea menționată nu este făcută decât pe baza unor analogii pur teoretice și a unui mecanism de comportare identic. Pentru ca ea să fie definitiv demonstrată, se impune efectuarea a numeroase și aprofundate cercetări în această direcție.

SURSĂ: Gospodin V. Sveștarov, Lumea tainică a microcosmosului

Biologia pentru toți, Editura Albatros, 1982