BEȚIA DE CUVINTE – Studiu de patologie literară

Darwin ne spune că multe soiuri de maimuțe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei și a spirtoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povestește că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici, puindu-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuțe în această stare și ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor și despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse și mahmure, de durere își țineau capul cu amândouă mâinile și înfățișau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zeama de lămâie. O maimuță americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l bea și a fost prin urmare, mai cuminte decât mulți oameni.” (Ch. Darwin, Descendența omului și selecțiunea sexuală, I, 1.)

Va să zică plăcerea noastră pentru amețeala artificială, produsă prin plante și preparatele lor, este întemeiată pe o predispoziție strămoșească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu maimuțele, de exemplu, din al căror neam ne coborâm.

Nu ne vom mira dar de lățirea cea mare a acelui obicei și de feluritele mijloace pentru mulțumirea lui. Cânepa, macul, vița de vin, tutunul etc., sunt producte ale naturei cu care omul își nutrește pasiunea lui pentru amețeală.

Exista însă un fel de beție deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului în ciuda celorlalte animale: este beția de cuvinte.

Cuvântul, ca și alte mijloace de beție, e până la un grad oarecare un stimulent al inteligenței. Consumat însă în cantități prea mari, și mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze și să-și piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței.

Simptomele patologice ale amețelei produse prin întrebuințarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom, în depărtarea oricărui spirit și întrebuințarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor și consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă și creierii sunt tulburați numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a înteligenței: pierderea oricărui șir logic, contrazicerea gândirilor puse lângăolaltă, violența nemotivată a limbajului.

Pentru alegerea exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotărator: întrebuințarea cuvintelor pentru plăcerea sonului lor și fără nici un respect pentru acea parte a naturii omenești care se numește inteligență.

În București a aparut la 1 martie a anului 1873 o gazetă lunară sub numele de Revista contimporană, Litere-arte-științe. Se spune că vreo 20 sau 30, alții zic chiar 40 de redactori-colaboratori însuflețesc tinerețea acestei plăpânde ființe. Noi deocamdată ne îndeplinim datoria de a-i mulțumi pentru îmbelșugata culegere de exemple ce ne oferă în primele sale numere, în folosul și spre ilustrarea tratatului de față asupra beției de cuvinte în toate fazele ei, și nu ne îndoim că, de va merge mai departe pe aceeași cale, va deveni din cele mai importante întreprinderi pentru acest scop.

În primele două numere ale Revistei contimporane ne atrage mai întâi suvenirea d-lui Sion despre poetul Conachi. Bietul Conachi ! Nu știm prin ce nefericită împărțire a materiei s-a întâmplat ca în întregul numar de la 1 martie, deși cuprinde vro 15 pagini despre el, nu i se citează decât două exemple: Oda la Moruzi, „cea mai sarbădă și cea mai prozaică”, dupa chiar părerea d-lui Sion, și următoarele versuri:

Na, vouă banilor ! Na, ție Conachi !

Bravo ție, Mihalachi !

Pas acum și te îndoiește de încântătoarea frumusețe a muzei lui Conachi !

Oda suscitată în lauda domnului Moruzi începe așa:

După ce cu-ndestulare

Din milă, cu bunătate,

Aduci ape curgătoare

În orașele-nsetate;

și aici d. Sion ne lămurește că într-adevăr Moruzi a adus apa la Monastirea Golia din Iași, „de unde, vărsându-se prin o gură de leu, se împărțea pe la mai multe cișmele”, și apoi continuă:

„am citat aceasta pentru ca să arăt că inspirațiunea lui Conachi nu era o adulațiune, ci exploziunea unui entuziasm nobil pentru îmbunătățirile ce poetul vedea că se fac în țară”.

Cum ? Câteva cuvinte rimate asupra unor țevi de apă aduse de prințul Moruzi se și numesc de d. Sion „exploziunea unui entuziasm nobil” din partea poetului ? Deși aceasta este deocamdată un abuz încă neîsemnător, poate chiar neobservat pentru cetitorii mai puțin deprinși, totuși, el constituie primul simptom al suferinței de care este cuprins d. Sion. Cele următoare vor fi mai tari.

La pagina 15 ni se citează câteva versuri din Psaltirea lui Dositei, d.e.:

Limbile să salte

Cu cântece nalte,

Să strige-n tărie

Glas de bucurie.

Simpla citare a acestor versuri este foarte nevinovată, deși versurile sunt urâte, dar din momentul în care d. Sion cu ele se amestecă în prozodie: d-sa își permite a numi aceste trohee ale lui Dositei… hexametre !

Versurile de la pagina 17:

Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sfinte,

Și nu mă trece, ci-mi ia aminte.

d. Sion le numește… pentametre !

În împrejurări normale nu ar fi iertat unui literat, fie chiar membru al Societății Academice Române, să scrie asemenea lucruri. Dar în starea în care se află d. Sion când scrie, și în care se află și alți scriitori principali ai Revistei contimporane, asemenea fenomene trebuiesc privite mai mult cu un fel de interes psihologic.

D. Sion, în urma acelei stări, pare uneori a pierde conștiința sigură despre ceea ce face, scrie când fără înțeles, când în contrazicere, când cu o violență de expresii nemotivată, exemplu pag. 22:

„prima simptomă a perfecțiunii sufletului lui Conachi fu predilecția sa pentru poezie”,

și îndată mai jos:

„toți știm cum ajunge cineva poet: el mai întâi trebuie să se nască cu asemenea predilecțiune”.

Apoi la pag. următoare:

„de la 1806 până la 1834 Conachi a fost mereu în funcțiuni”, și îndată mai jos:

„dar în intervalul întrerupțiunilor sale din funcțiuni se ocupa cu profesiunea specială de inginer hotarnic”.

Apoi la pag. 90:

„Pe atunci însă, cată să știm, amorezații nu-și făceau curte în modul prozaic de astăzi, pe la teatruri, pe la baluri și pe la grădine: damele nu ieșeau fără bărbații lor nicăieri, nici primeau vizite când erau singure acasă; apoi bilete dulci și parfumate nu erau în datina timpului. Curte se făcea precum ne spune poetul Alecsandri în Barbu Lăutaru: amantul umbla cu lăutarii cântând toată noaptea pe sub ferestrele Dulcineei; sau, dacă era poet ca Conachi, făcea versuri, pe care… nu le da la gazete, nici la tipar, ci punea pe lăutari să le cânte.

Nu voi să zic cu moduri atât de prozaice Conachi făcea curte nobilei sale amante: nu e însă mai puțin adevărat că de la 1812 – 1828 versurile lui făceau gloria lăutarilor dintr-un capăt până la celalalt al Moldovei.”

La pagina 24, d. Sion ne vorbește despre „Junele adolescentine”. Poate îi era teamă că vom crede adolescentinele bătrân !

Tot acolo ne spune că „țara era în convulsiunile cele mai înflăcărate”.

și la pagina următoare vrea să examineze cartea lui Conachi și să vadă „de ce calibru este”.

La paginile 102 și 104 d. Sion, vorbind de sine însuși, scrie:

„Apoi când m-am ridicat din adolescență și m-am așezat în capitală… mă duceam la casa lui Conachi adeseori, și ospitalitatea aceasta o plăteam cetindu-i câteodată vreo compunere…”

Demn de observat e d. Sion când se desfăta în tăria expresiilor. La pag. 96, vorbind despre ochi, zice:

„Cine nu și-a scăldat sufletul în dulciul acestor stele, care se zice că sunt scaunul sufletului și al inimei ?”

A-și scălda sufletul în dulciul unor stele care sunt un scaun – iată o imagine a cărei soață se află numai următoarele strofe a d-lui A. Pelimon (nu este și d-sa între cei 30 – 40 de redactori-colaboratori ai revistei ?):

Aste inimi prea-nfocate

Cu stilpări de nemurire

De al păcii imn legate

Cânt a patriei iubire.

Departe duce pe om beția de cuvinte !

După exemplele fenomenale citate până acum, am mai adăuga câteva cuvinte în privința întregii întreprinderi numite Revista contimporană, dar ne e teamă că redactorii ei vor declara, cu modestia junelui domn Laurian, „într-un mod categoric” că ei nu au idei preconcepute nici măcar în contra-beției de cuvinte.

SURSA: Titu Maiorescu, Beția de cuvinte în „Revista contimporană”

Critice I, 1873

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s