SFERICITATEA PĂMÂNTULUI – Un adevăr intuit încă din antichitate

De-a lungul istoriei, aria cunoștințelor geografice – mult timp redusă la un spațiu destul de restrâns – n-a împiedicat totuși încercările repetate de a obține o imagine mai cuprinzătoare asupra Terrei, de a desluși limitele dintre uscat și ape, de a lărgi orizontul.

În antichitate, gânditorii eleni, preluând și sintetizând cunoștințele acumulate de învățații din Orientul Apropiat, au ajuns ei înșiși la formularea unor ipoteze menite să elucideze înfățișarea planetei pe care trăim. Thales din Milet (cca 624 – cca 546 îC), filosof materialist și matematician, fondatorul Școlii care poartă numele localității sale de origine, este considerat și întemeietor al geografiei Greciei antice. Elevul său, Anaximene (cca 585 – cca 525 îC), i se atribuie întocmirea primei hărți geografice. Geograful și istoricul Hecateu (cca 540 – 425 îC), și el discipol al Școlii din Milet, vorbește despre marea unică ce scaldă țărmurile Europei, Asiei și Lybiei (Africii). Mai târziu, Herodot (cca 484 – 425 îC), „părintele istoriei”, dar și ilustru geograf, recunoaște, la rândul său, existența mării unice.

Dar concepția despre forma sferică a Pământului a reprezentat, incontestabil, cea mai importantă realizare a geografiei antice. Filozoful și matematicianul Pitagora (cca 560 – cca 500 îC), întemeietorul Școlii pitagoreice, susține sfericitatea Pământului, ipoteză admisă și de Parmenide din Eleea (cca 540 – începutul secolului al V-lea îC) și de câțiva discipoli ai săi. Această concepție îl face pe filozoful Aristotel (cca 384 – 322 îC) să creadă că pe întinderea de ape, la apus de Coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar), se poate ajunge în Asia. Afirmând sfericitatea Terrei, învățatul Eratostene (cca 275 – cca 195 îC), din Alexandria, stabilește chiar o metodă de determinare a lungimii arcului de meridian al globului pământesc, dar exprimarea în stadii egiptene, a căror lungime a rămas necunoscută, nu permite aprecierea exactității calculelor sale. Istoricul și filozoful Posidonius (cca 135 – cca 50 îC), originar din Siria, a încercat în două rânduri să afle circumferința Pământului, însă ajunge la rezultate eronate, inferioare celor reale.

Teoria oceanului mondial unic – afirmată și de Posidonius, susținută de Strabon (cca 63 – cca 19 îC), autorul impunătoarei „Geografia”, iar apoi de Pomponius Mela, geograf latin originar din Spania, care a trăit în mijlocul primului secol după Cristos – împreună cu susținerea sfericității Pământului au exercitat o covârșitoare influiență asupra concepțiilor cosmografice din Epoca marilor descoperiri geografice.

lumeapompmel

Teoria astronomului, matematicianului și geografului Ptolemeu (cca 90 – cca 168), opusă existenței oceanului mondial, admisă și în epoca Renașterii, avea să fie parțial infirmată la sfârșitul secolului al XV-lea prin ocolirea Africii de portughezul Vasco da Gama, de istoricele călătorii ale lui Columb și cu desăvârșire înlăturată de prima circumnavigație. Geografii din antichitate, adepți ai sfericității Terrei, au emis și ipoteza existenței unei mase continentale aflate pe o parte însemnată a emisferei sudice; prezența întinselor continente în emisfera nordică i-a determinat să afirme că și în cea sudică – pentru „echilibru” – trebuie să existe un continent care, mai târziu, a primit denumirea Terra australis. Ipoteza existenței unei uriașe mase continetale sudice s-a menținut peste două milenii. Spre Terra australis incognita s-au îndreptat căutările navigatorilor, prilejuind alte importante descoperiri. Treptat, limitele ipoteticului continent austral au fost considerabil reduse, ajungându-se la situarea acestuia dincolo de Cercul polar de sud și, până la urmă, la descoperirea Antarticii.

Peste secole, în epoca Renașterii, n-au lipsit susținători ai unității oceanului și sfericității Terrei. Pierre d’Ailly (1350 – 1420), teolog și cardinal francez, autor a peste o sută de lucrări, susține în Imago Mundi (Imaginea Lumii) – devenită, apoi, cartea de căpătâi a lui Columb – sfericitatea planetei noastre. Cosmograful Paolo Toscanelli (1397 – 1482), și el adept al formei sferice a Pământului, a întocmit o hartă pe care coastele răsăritene ale Asiei erau reprezentate în marginea apuseană a Oceanului Atlantic. Ambii au afirmat că distanța dintre Europa și Asia n-ar fi prea mare, eroare care a înfierbântat imaginația lui Columb și a altor navigatori.

Sfericitatea Pământului își găsește concretizarea în anul 1492, prin realizarea primului glob terestru geografic „Erdapfel” („Mărul terestru”) de catre cosmograful german Martin Behaim (1459 – 1507). El a propus, într-o scrisoare redactată de medicul și umanistul Hieronymus Münzer la cererea împăratului Maximilian I (1493 – 1519) și adresată lui João al II-lea (1481 – 1495), o călătorie spre apus în căutarea fabulosului ținut Cathy. Globul reprezenta un argument pentru reușita acestei tentative. Intuiția lui Behaim a rămas fără ecou, întrucât Columb – pe care cosmograful german, probabil, îl întâlnise în anii petrecuți la Lisabona – a înfăptuit în 1492 celebra sa călătorie despre care Behaim nu avusese încă de știre.

SURSĂ: Alexandru Retinschi, Mari navigatori în jurul lumii

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s