VIRUȘII – Ce sunt și cum infectează corpul uman

După cercetări îndelungate și perseverente, folosind o aparatură modernă de laborator și mai ales microscopul electronic, care mărește de sute de mii de ori, savanții au demonstrat că virusurile, aceste „ființe” până de curând imperceptibile, reprezintă complexe de molecule organice gigantice. Sunt mai mici decât cel mai mic microorganism și mai mari decât cea mai mare moleculă chimică.

În deceniul al treilea al secolului trecut, utilizând metode complicate și ingenioase, biochimiștii au reușit să demonstreze că virusurile sunt un complex de proteine cu acizi nucleici  – așa-numitele nucleoproteide. Unele, ca virusurile vegetale, conțin în molecula lor numai ARN (acizi ribonucleici) , cele ale animalelor conțin ADN (acizi dezoxiribonucleici) sau ARN, iar bacteriofagii, în majoritatea cazurilor, numai ADN. Virusurile sunt foarte bine protejate de un înveliș proteic gros, astfel încât pot fi comparate cu niște cavaleri medievali adăpstiți de zidurile groase ale cetăților.

Pe la mijlocul secolului trecut, s-a demonstrat că partea infecțioasă a virusurilor o reprezintă acizii nucleici. În anul 1969, Alfred Hershey, laureat al Premiului Nobel, a comunicat că infecția fagică din celulele bacteriene este pricinuită de ADN. Această gigantică moleculă, care în celulele vii se află în principal în nuclee, reprezintă un fir subțire cu o secțiune extrem de mică  – aproape 20 Ä ( 1 angström este egal cu 1/10 milimicron). ADN-ul are forma unei scări răsucite în jurul lungii sale axe. Prin alternarea succesiva a combinațiilor chimice care o compun, în această moleculă se ajunge la stocarea unei informații de dimensiuni colosale.

De fapt, aici nu sunt „imprimate” nu numai schemele după care se constituie orice organism viu, de la cel mai simplu până la cel mai complex (așa-numitul „cod genetic”), dar și modelele combinațiilor necesare pentru fiecare celulă în parte. Cercetările românești în domeniu au demonstrat că ARN, chiar izolat de virusul gripei, provoacă îmbolnăvirea celulelor inoculate. S-a dovedit astfel că virusurile sunt paraziți intracelulari absoluți. În clipa în care ei stabilesc contactul cu acele celule vii față de care întregul lor aparat enzimatic este programat să reacționeze, intră automat în funcțiune mecanisme biochimice care permit virusului să pătrundă în celulă.

Pătruns în celulă, virusul începe să-i dicteze executarea propriului său program. Folosind toate rezervele celulare, el reproduce mai multe serii de copii exacte după acidul său nucleic. Concomitent, „fabricile” celualre de biosinteză proteică – ribozomii – trec la o intensă producție de învelișuri proteice pentru necesitățile virusurilor „nou-născute”. Transformată într-un atelier pentru fabricarea de noi virusuri, celula atacată își epuizează curând rezervele de substanțe și piere foarte repede.

Iată cum, ajuns într-un mediu care îi este specific (un organism străin), virusul îl transformă fără pic de milă într-o arenă a activității sale distructive, deseori fără a întâlni un adversar redutabil.

SURSĂ: Gospodin V. Sveștarov, Lumea tainică a microcosmosului

Biologia pentru toți, Editura Albatros, 1982