Mitul lui Sisif

Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu există pedeapsă mai crâncenă decât munca zadarnică și fără speranță.

Dacă îl credem pe Homer, Sisif era cel mai înțelept și cel mai prudent dintre muritori… În legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al infernului, părerile sunt împărțite. Mai întâi este învinuit că și-ar fi îngăduit unele libertăți față de zei, cărora le-a trădat secretele… Homer ne povestește, de asemenea, că Sisif pusese Moartea în lanțuri. Pluton n-a putut suporta să-și vadă împărăția pustie și tăcută. L-a trimis pe zeul războiului, care a scos Moartea din mâinile învingătorului său…

Se înțelege fără îndoială ca Sisif este eroul absurd atât prin pasiunile, cât și prin chinul său. Disprețul față de zei, ura față de moarte și dragostea lui pentru viață i-au adus acel supliciu teribil al ființei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu va fi niciodată terminat. E prețul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pământ…

Acest mit este tragic pentru că eroul său conștient. Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi îmbărbătat de speranțe și izbândă ?…

Fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași părinte. Ei sunt nedespărțiți. Ar fi greșit să spunem că fericirea se naște neapărat din descoperirea absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e bine”, spune Oedip, și aceste cuvinte sunt sacre. Ele răsună în universul sălbatic și limitat al omului. Ele învață că totul nu este, n-a fost epuizat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea odată cu insatisfacția și cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni.

Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparține. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel omul absurd, când își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa se înalță miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconștiente și tainice, invitații ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar și prețul victoriei. Nu există soare fără umbră și trebuie să cunoaștem și noaptea. Omul absurd spune da, și efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb nu există destin superior, sau cel puțin există doar unul singur pe care el îl socotește total și vrednic de dispreț.

Cât privește restul, el se știe stăpânul zilelor sale. În acea clipă subtilă când omul se apleacă asupra vieții sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel șir de fapte fără legatură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriilor sale și în curând pecetluit de moarte. Astfel, încredințat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă și care știe că noaptea nu are sfârșit, el nu se oprește niciodată. Stânca se rostogolește încă și acum.

Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile. Și el socotește că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuiește o lume. Lupta însași către înălțimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.

SURSĂ: Albert Camus, Mitul lui Sisif