BAZARUL ARMELOR – Jucăriile morții

Zburând la Washington să cercetez problema vânzărilor de arme, singura cameră de hotel pe care am găsit-o a fost la unul din acele centre întinse, destinate convențiilor, ce par să nu aparțină nimănui. Hotelul răsuna de zgomotele celor care strigau și își strângeau mâinile fericiți, și oaspeții purtau insigne mari atârnandu-le pe piept. Am ajuns acolo de la aeroport, împreună cu un vizitator englez, care, cu un aer liniștit, profesoral, mi-a explicat, spre marea mea uimire, că era negustor de arme: venise la Washington ca să participe la o convenție privind elicopterele, care se desfășura la același hotel, și mi-a sugerat că aș putea să particip la deschidere. Așa am intrat, dintr-o dată, în lumea reclamei zgomotoase a afacerilor cu arme.

Nu mi-a fost greu să găsesc locul. La un capăt al holului, un semn mare indica: „Helicopter Asociation„. Am coborât două scări și, în subsolurile clădirii, am dat peste o mulțime ce arăta ca un desen supraîncărcat, de copil. Acest hol din adâncuri, ca o peșteră, dar puternic luminat, era înconjurat de boxe cu arme, torpile, dispozitive electronice, iar, în mijloc, strălucind sub lumina puternică, se afla o grămadă de elicoptere bizare și incolore, ca rechinii într-un acvariu. Am văzut un mic elicopter Bell, ca un mare balon de săpun cu elicele deasupra, ca o libelulă. Am văzut un elicopter luxos pentru directorii de firme, tapițat confortabil în două culori, să le placă eventualilor cumpărători. Iar în centru, sub însemnele albastre ale firmei Boeing, se găsea balena elicopterelor, un Boeing LAMPS cu rotorul lung cu elice deasupra unui trup gras, ce părea nemișcat. De fiecare parte se găsea câte o torpilă strălucitoare și pretutindeni vânzători de arme și clienți discutau și beau, în vreme ce soțiile lor se sprijineau de torpile, iar copiii se cățărau în cabine.

Holul subsolului arăta ca un magazin uriaș de jucării sau ca un bâlci, iar în separeurile fiecăruia dintre marii fabricanți vânzătorii ședeau pe canapele, lângă mese cu băuturi, pregătiți să-și întâmpine oaspeții. În pavilionul lui Air Force Association, un bărbat îmbrăcat într-o jachetă de un roșu strălucitor, cu un zâmbet permanent pe chip, invita oaspeții să obțină un premiu, participând la un joc cu bile. La pavilionul Hughes, elicele unui mare rotor se învârteau lent deasupra reprezentanților firmei, care păreau aristocrații industriei, în blezerele lor negre.

Pe măsură ce se lăsa seara, oaspeții se înmulțeau și toți purtau insignele acelea de parcă ar fi fost ei înșiși exponate. Erau dintre cei care aparțineau forțelor armate terestre, marinei și aviației, cu soțiile; erau congresmeni însoțiți de lobby-iști; ofițeri solitari și atașați militari străini. Doi colonei iranieni priveau cu gravitate motoarele. Atașatul aero din Brazilia inspecta dedesubturile elicopterelor, iar atașatul aero din Australia era fascinat de mitralierele Hughes.

Atmosfera de bazar era molipsitoare. Numele elicopterelor  – „Cavalerul mării”, „Vânt cald”, „Armăsarul mării” – sugerau mobilitatea lor, iar ecranele televizoarelor din pavilioane înșirau misterioasele lor reușite. „Mașina uimitoare de ridicat” putea să coboare grinzi pe poduri, „Big Mother” putea salva trupe din locuri imposibile, iar un film arăta două elicoptere uriașe, dansând unul în jurul celuilalt înainte și înapoi, pe o muzică de balet, ca doi elefanți vâslind în aer. Un fel de camaraderie eroică sui generis îi lega pe oamenii elicopterelor, și am înțeles asta și mai bine când mi s-a pus în mână o fițuică verde cu un citat din Harry Reasoner, de la rețeaua de televiziune ABC, care explica cât de diferiți sunt piloții de elicoptere.

Desigur, greutatea reală și forța sa, abilitatea de a sfida gravitația, de a se fixa în aer, de a urca cu oameni și obiecte fac elicopterul să pară o parte din fantezia unui adolescent. Dar mai există și altceva: misiunea reală a elicopterului este să ucidă. Pentru a îndepărta orice îndoială, la intrarea în hol, un tun de 30 mm fixa drept în fața orice vizitator, cu o broșură ce explica destinația exactă.

Pe ecranele televizoarelor, maimuțăreala pașnică a elicopterelor a fost brusc întreruptă de o explozie de ucideri. În prima clipă a împușcăturii, creaturile săltau comic în aer, în următoarea clipă izbucnirea rapidă a rachetelor exploda într-un foc portocaliu. Războiul din Vietnam a fost cel care a marcat triumful elicopterului în ambele roluri: atât în salvare, cât și în atacuri devastatoare. Putând să zboare în jurul unui obiect la mică distanță, elicopterul s-a dovedit o armă de mare valoare în luptele din junglă.

Părăsind lumea lipsită de griji din acel subsol, imaginile văzute m-au însoțit în zilele următoare, în timpul discuțiilor despre vânzările de arme pe care le-am avut la Pentagon și la Departamentul de Stat. Am înțeles că industria armelor avea propria ei logică, dincolo de orice argument despre strategie sau diplomație și, de fapt, nu voia să arate esențial diferița de alte industrii: se prezenta pe ea însăși doar mai aventuroasă și mai inventivă.

SURSA: Anthony Sampson, Arms Bazaar