Critica și știința literară

Literatura înțeleasă nu ca totalitatea operelor literare, ci ca o știință despre ele, are două laturi. Este mai întâi latura critică, unde e vorba de a pătrunde în adâncul unei opere literare, în sensibilitatea sa specifică, în coloratura-i sufletească, de a-i determina valoarea, fie de actualitate, fie absolută; și 2) latura literară, unde e vorba de a studia însușirile operei literare de valoare, după ce va fi fost recunoscută mai întâi de critică.

2a2e1

Cea dintâi  – critica –  cere viziunea sintetică a inteligenței senzitive, iar pe cea analitică numai întrucât criticul se simte obligat să-și întemeieze judecata pe principii raționale.

Cea de a doua  – știința literaturii – cu deosebire cere viziunea analitică a minții, singura prin care poate raționaliza opera literară, fie  – cum face istoria literară –  căutând să lege diferitele ei date prin nex cauzal de mediul în care s-a produs, fie  – cum face știința literaturii –  căutând să găsească raporturi de asemănare și de deosebire, în vederea ierarhizării și clasificării literare, între opera dată și alte opere –  iar viziunea sintetică o cere doar întrucât literatorul se simte obligat de a revizui judecățile criticei la lumina principiilor estetice.

Dintre aceste două laturi, cea mai vie, cea mai în legatură cu publicul și cu scriitorii, cea mai în legătură cu actualitatea, cu viața concretă a clipei, este latura critică. Ea interesează mult mai mult decât latura literară.

Dar, tocmai pentru aceasta, critica este și cea mai trecătoare. Ca și miriadele de cuvinte, cu care milioanele de indivizi ale unei societăți însoțesc, reflectând asupra lor, faptele mari și mărunte, ce constituie viața unui stat, tot așa și criticele, care izbesc atâtea mii și sute de mii de opere, se nasc moarte, se mistuie și pier în neantul trecutului, ca și când n-ar fi fost. Ele nu scapă de uitare decât sau când se datoresc unei puternice personalități, care izbutește să se pună în relief cu ocazia lor; sau când pun în relief un sistem de principii ce pot servi de model viitorimii  – adică foarte rar. De aceea marii critici  – criticii de care să pomenească posteritatea –  sunt mult mai puțini decât marii poeți și scriitori.

Și astfel știința literaturii va fi fiind lipsită de viața clocotitoare a criticei; este însă, ori ce s-ar zice, mai durabilă decât ea. Un istoric al unei literaturi, un  „analist migălos” al unei probleme literare, făuritorul unui anumit sistem literar, nu poate avea, nici pe departe, în fața marelui public trecerea pe care o poate avea, de ex., un cronicar de talent. Pricina ? Istoricul, analistul, sistematizatorul literar sunt toți pedanți. Ei urmăresc cu răbdare adevărul, caută să-l găsească, să-l dovedească, să-l întreție cu cercetări de document, cu analize mai mult sau mai puțin amănunțite, cu distincțiuni de idei; cu descrieri și clasificări, cu indicații și deducții, cu analogii și ipoteze, cu tot aparatul subtil și subtilisim al logicei. Dar, o dată un adevăr stabilit prin această metodă, rămâne adevăr pentru totdeauna.

e11

Așa fiind, e natural ca și criticul, cronicarul, care iubește atât de mult viața clipei, să nu privească  – din punctul lui de vedere –  cu ochi prea dulci pe cercetătorul literar analitic, migălos și rece. Dar tot cu acest drept  – din punctul său de vedere –  literatorul, la rândul său, poate să privească la fel pe cel dintâi.

Și amândoi ar avea dreptate, dacă în realitate niciunul n-ar avea-o, pentru bunul motiv că fiecare dintre dânșii  – în felul lor –  fac o muncă folositoare.

Dacă la lumina acestor idei căutam să judecăm pragmatismul, pe care-l întâlnim la Ion Trivale în recenzia asupra Postumelor lui Eminescu, lucrarea literară a d-nei Constanța Marinescu, vedem că el nu provine decât din preponderența excesivei viziuni sintetice, care-i face meritul în criticele privitoare la operele pur literare. Având a judeca Postumele lui Eminescu, care e o lucrare de știință literară, iar nu de critică curentă, Ion Trivale, cronicar prin esență fin și raționalist, a trebuit să simtă o surdă repulsie în contra unui astfel de studiu, care, în același timp, mai era și o exemplificare parțială a unui sistem… pedant de literatură (al meu). Această repulsie se vede, mai întâi, din faptul că în recenziunea sa își face o ciudată mulțumire să-mi ia apărarea în contra celor care m-ar fi învinuit de pedantism, lucru pe care însă l-ar fi putut face în cronică și mai ușor, amintind că pedanteria, de care caută să mă apere atât de grațios, privește numai știința literaturii cu care ma îndeletnicesc la Universitate, și unde ea e la locul ei, dar nu privește de loc criticele mele dramatice și literare, din care formalismul științific (sau pedanteria) lipsește.

În al doilea rând, se mai vede această repulsie din faptul că amănunțimea analizelor critice din Postumele lui Eminescu  – ale „eminenței analiste”, cum ironizează în replica sa așa de ieftin pe d-na Constanța Marinescu – și care constituie tocmai meritul științific al acestei lucrări  – nu e socotită de Ion Trivale ca un merit, ci mai mult ca o mare inferioritate: autoarea, din această pricină, nu și-ar afirma, așa cum se cere în critica curentă  – pe care o practică el însuși –  personalitatea.

536d

   Și se mai vede repulsia sa, în al treilea rând, din faptul ca Ion Trivale, căutând să-și afirme personalitatea, și negăsind în Postumele lui Eminescu terenul propriu pe care să-și exercite judecata sa estetică cu ajutorul viziunii sale sintetice atât de originale, n-a pus toată grija care, față de obiectul dat, i se cerea pentru a formula o solidă judecată logică  – în despicarea și ierarhizarea ideilor. Și astfel și-a făurit, în privința Postumelor lui Eminescu, o concepție în adevăr personală, dar neobiectivă, pe când cititorii săi aveau tot dreptul să-i ceară o concepție mai puțin personală, dar mai obiectivă. Această concepție l-a făcut să neglijeze scopul propriu al scrierii; să vadă scopuri, unde nu erau decât mijloace sau concluzii lătularnice, și să consacre, într-o recenzie de 8 pagini, jumătate  – aproape exclusiv ultimelor 4 pagini din cele 176 ale cărții, ba încă să facă aceasta cu o intenție… favorabilă față de autoare, întrucât tocmai acele patru pagini ar fi fost vrednice să înalțe la un grad cuviincios valoarea cărții !…

Este evident că, cu acest fel de a judeca și, știindu-se cât de conștiincios în cercetarea operelor literare este, cât de ușor și de sigur le pătrunde conținutul și cât de îndemânatic și de fericit le formulează caracteristica, Ion Trivale a trebuit să se simtă foarte jignit față de protestările  – fie cât de blânde ale d-nei Constanța Marinescu –  și a răspuns cum a răspuns, deși ar fi trebuit să observe că, pe terenul pe care se află în discuție, nu trebuia să pună niciun amor-propriu și să examineze din nou chestiunea, lăsand și personalitatea, și personalismul la o parte.

il_340

Acea viziune sintetică, ce-i caracterizează talentul, l-a făcut însă, pe de o parte, să exagereze la paroxism silnicia sa față de procederea analitică ce se cerea pentru deslușirea chestiunii; iar, pe de alta, să se considere sufletul autoarei, ce protestase, nu ca un suflet real, ci ca un suflet imaginar prins intr-o operă literară oarecare, și n-a șovăit un moment să îndepărteze asupră-i ințepăturile corozive  – firește, spre marea mirare a tuturor, ca și când ar fi fost vorba nu de o ființă în carne și oase, ci de o stare sufletească întrupată într-o operă literară, ce i-ar fi solicitat judecata. E ca, tocmai pentru că, în acest atac, facultatea sa de viziune sintetică nu se exercită pe propriul ei teren  – acela al imaginației -, ci asupra unei realități, și încă a unei realități sociale ce merită respectul  – fapta sa a luat aparența unei enorme și neașteptate brutalități, cu atât mai izbitoare, cu cât, în reluarea discuțiunii ce servea de fond atacului, el întrebuința aceleași mijloace menite să pună în relief personalismul, iar nu realitatea obiectivă. Raționalismul apărea dintr-o dată sub aspectul celui mai nesuferit pragmatism.

Dar Ion Trivale, citind aceste rânduri, se poate mira cum mai stăruiesc să-l etichetez, când dânsul a avut grijă să ironizeze până la sânge, într-unul din răspunsurile sale, această groaznică apucătură, de a-l repartiza într-un „compartiment” al doctrinei, și mai cu seamă de a-i clasifica felul critic în cutare sau cutare doctrină estetică. Mirarea i-ar fi zadarnică, și un simplu răspuns i-ar da cheia stăruinței mele de a nu-i ține în seamă ironia: ceea ce caracterizarea e pentru viziunea sintetică, este „compartimentul” pentru viziunea analitică.

SURSĂ: Mihail Dragomirescu, Critica și știința literară

vol. Critică, II, 1928

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s