KARL MARX – Criza economică din Europa

Specificul actualei perioade de speculații în Europa constă în aceea că ea are pretutindeni un caracter febril. Și înainte s-a manifestat această manie a speculațiilor febrile  – speculații cu cereale, căi ferate, mine, bănci, filaturi de bumbac -, într-un cuvânt speculații febrile de tot felul. Dar chiar dacă în perioadele marilor crize comerciale din 1817, 1825, 1836, 1846 – 1847 erau afectate toate ramurile industriei și comerțului, predomina totuși o anumită manie care imprima fiecărei perioade tonul și caracterul ei distinct.

7 Surprising Facts About the New York Stock Exchange
Bursa din New York din vremea lui Marx

Deși toate domeniile economiei erau cuprinse de spiritul speculativ, fiecare speculant se limita la domeniul său propriu. Dimpotrivă, principiul conducător al lui Credit mobilier, exponentul actualei manii speculative, nu este speculația într-un anumit domeniu, ci speculația ca atare și extinderea șarlataniei în toate ramurile economiei, în aceeași măsură în care el o centralizează. În afară de aceasta, actuala manie mai are o trăsătură distinctivă în ceea ce privește originea și creșterea ei, și anume ea nu a început în Angilia, ci în Franța. Între actualii speculanți francezi și speculanții englezi din perioadele menționate mai sus există același raport ca între deiștii francezi din secolul al XVIII-lea și deiștii englezi din secolul al XVII-lea. Unii au furnizat materialul, în timp ce ceilalți au elaborat forma generalizată, care a permis deismului să se răspândească în întreaga lume civilizată a secolului al XVIII-lea.

Englezii sunt înclinați să se felicite că centrul speculației s-a mutat de pe insula lor lucidă pe continentul haotic, stăpânit de despoți. Ei uită însă cu câtă neliniște urmăresc dările de seamă lunare ale Băncii Franței, deoarece acestea au o influiență asupra rezervei de aur din sfânta sfintelor Băncii Angliei. Ei uită că tocmai capitalul englez alimentează în cea mai mare parte marile artere ale diferitelor Credits mobiliers din Europa cu elixirul divin. Ei uită că „sănătoasa” extindere excesivă a comerțului și supraproducția care se observă în Anglia, proslăvite de ei dat fiind că exportul se ridică la aproximativ 110 milioane lire sterline, sunt rezultatul direct al „nesanătoasei” speculații de pe continent pe care o înfierează acum, la fel cum politica lor liberală din 1854 și 1856 este rezultatul loviturii de stat a lui Bonaparte.

Fară doar și poate, englezii nu pot fi acuzați de a fi născocit ciudatul amestec de socialism imperial, speculație de bursă saint-simonistă și șarlatanism filozofic din care se compune ceea ce se numește Credit mobilier. Diametral opusă acestui rafinament continental este speculația engleză, care s-a întors la cele mai grosolane și primitive forme de escrocherie, la escrocheria fățișă, neînfrumusețată și neatenuată. Escrocheria a fost taina firmei Paul, Strahan & Bates, Băncii Tipperary a răposatului Sadleir, a marilor operații din City ale firmei Cole, Davidson & Gordon; și nimic altceva decât că escrocheria stă la baza tristei, dar simplei povești a Băncii Regale Britanice din Londra.

4562
Bursa din Londra

Unei clici de membri ai consiliului de administrație nu i se cere un rafinament deosebit ca să înghită capitalul unei companii, amăgindu-i pe acționarii ei cu dividende mari și atrăgându-i pe depunătorii și pe noii acționari cu dări de seamă înșelătoare. În acest scop, nu este nevoie decât de cunoașterea legilor engleze.

Cazul Băncii Regale Britanice a produs senzație nu numai din cauza proporțiilor capitalului, ci și din cauza marelui număr de oameni de rând implicați atât ca acționari cât și ca depunători. Diviziunea muncii în această întreprindere pare să fi fost cât se poate de simplă. Existau două grupe de membri ai consiliului de administrație: unii se mulțumeau să încaseze salariul lor de 10 000 de dolari pe an, nu aveau habar de afacerile băncii și erau cu conștiința curată; ceilalți voiau să conducă efectiv banca, dar numai cu scopul de a fi primii ei clienți, sau mai exact, primii ei jefuitori. Deoarece acest din urmă grup depinde, în ceea ce privește creditul, de directorul băncii, el începe de îndată să-i ofere acestuia posibilitatea să-și acorde sieși un credit. În afară de director, trebuie inițiați în acest secret și revizorul, și juristconsultul companiei, care primesc de aceea mită sub formă de împrumuturi.

Pe lâng împrumuturile pe care le iau ei și rudele lor în numele lor, membrii consiliului de administrație și directorul mai recurg la numeroși oameni de paie, în numele cărora încasează alte împrumuturi. În prezent, întregul capital vărsat se ridică la 150 000 lire sterline, din care 121 840 lire sterline au fost direct sau indirect înghițite de membrii consiliului de administrație. Fondatorul companiei, d-l MacGregor, deputat de Glasgow în parlament, cunoscut autor al unor lucrări de statistică, datora companiei 7 362 lire sterline; un alt membru al consiliului de administratie, d-l Humphrey Brown din Tewkesbury, membru al parlamentului, care a uzat de bancă pentru a-și acoperi cheltuielile sale electorale, datora la un moment dat băncii 70 000 lire sterline și, după cât se pare, îi mai datorează 50 000 lire sterline. Directorul băncii, d-l Cameron, a luat cu împrumut 30 000 lire sterline.

De la începutul activității ei, banca a pierdut anual 50 000 lire sterline, și totuși membrii consiliului de administrație i-au felicitat în fiecare an pe acționari pentru prosperitatea lor. În fiecare trimestru s-au plătit dividende de 6%, cu toate că, potrivit declarației expertului-contabil oficial, d-l Coleman, n-ar fi trebuit să se plătească acționarilor niciun fel de dividende. Chiar și în vara trecuită li s-a prezentat acționarilor un bilanț falsificat în sumă de peste 370 000 lire sterline, în care împrumuturile date lui MacGregor, Humphrey Brown, Cameron&Co. figurau la rubrica abstractă a hârtiilor de valoare convertibile.

Royal_Exchange_ILN_1844
Royal Exchange din Londra

Când banca a devenit complet insolvabilă, s-au emis acțiuni noi, însoțite de dări de seamă optimiste despre succesele operațiunilor ei și de un vot de încredere dat membrilor consiliului de administrație. Această emisiune a unor acțiuni noi n-a fost nicidecum privită ca un mijloc disperat de a scoate banca dintr-o situație grea, ci pur și simplu ca un nou izvor pentru escrocheriile membrilor consiliului de administrație. Deși unul dintre paragrafele statutului băncii interzicea comerțul cu propriile ei acțiuni, se pare totuși că în permanență s-a practicat sistemul de a trece asupra băncii, ca garanții, propriile ei acțiuni de îndată ce ele se depreciau în mâinile membrilor consiliului de administrație.

Trebuie să spunem că, fără a mai aștepta urmările acestor descoperiri, d-l Cameron a fost atât de prudent încât să părăsească în grabă Anglia.

Una dintre cele mai extraordinare și caracteristice tranzacții ale Băncii Regale Britanice a fost legătura ei cu unele uzine metalurgice din Țara Galilor. într-un moment când capitalul vărsat al companiei nu însemna mai mult de 50 000 lire sterline, numai creditele acordate acestor uzine se ridicau la 70 000 – 80 000 de lire sterline. Când compania a intrat în posesia acestei întreprinderi metalurgice, ea nu avea perspective de rentabilitate. Când au apărut asemenea perspective, datorită unei investiții de aproximativ 50 000 de lire sterline, proprietarul ei era un oarecare domn Clarke, care, după ce a exploatat-o „câtva timp”, a trecut-o din nou băncii, „exprimându-și convingerea că renunță la o avere mare”; în realitate însă, el lăsa băncii o datorie suplimentară de 20 000 lire sterline asupra acestei „proprietăți”.

Astfel, aceasta întreprindere scăpa din mâinile băncii ori de cate ori se profila perspectiva unui profit și trecea din nou în mâinile ei când erau necesare noi împrumuturi. Membrii consiliului de administrație au încercat să continue acest joc până în ultimul moment al mărturisirilor lor, perseverând în a demonstra rentabilitatea uzinelor, care, după spusele lor, puteau să aducă un venit anual de 16 000 lire sterline; ei uitau însă ca în timpul cât a existat compania, acționarii au cheltuit pentru ele anual 17 742 lire sterline.

În prezent, afacerile companiei urmează să fie cercetate de curtea de justiție a lordului-cancelar. Dar până atunci toate aventurile Băncii Regale Britanice vor fi înghițite de potopul crizei generale din Europa.

SURSA: Karl Marx, Criza economică din Europa

Publicat ca articol de fond în „New York Daily Tribune”

nr. 4 828 din 9 octombrie 1856

3 comentarii

Lasă un răspuns la octavpelin Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s