JOSE LUIS BORGES – Viața mea de toate zilele

Mă scol la ora 9 sau, mai bine zis, mă trezesc la acea oră. Fac baie și mă bărbieresc și apoi s-ar putea să vină vreun prieten să mă vadă, sau vreun ziarist să-mi pună întrebări. Mănânc la ora unu și apoi fac o lungă siestă sud-americană. Și, uneori, dacă am noroc, vine cineva să mă viziteze și atunci îl rog să-mi citească sau poate îi dictez ceva. Nu-mi pot permite o secretară: trăiesc modest. În țara mea nimeni nu trăiește din literatură. Am două pensii, una în calitate de director al Bibliotecii Naționale, deși am părăsit acest post la întoarcerea lui Peron, căci nu puteam lucra pentru el.

Am câtțiva prieteni, dar nu mulți. Unii sunt tineri, ca Maria Kodama, pe care o cunosc de când era mică. Și ei îmi iartă vârsta. Contemporanii mei sunt morți cu toții, oale și ulcele, cum se spune. Câteodată ies seara în oraș să mănânc cu prietenii. Dar îmi petrec o mare parte din timp singur, întotdeauna plănuind o poezie sau o povestire, un articol sau ceva asemănător. Nu pot citi și nu pot scrie și sunt afon, deși îmi plac blues-urile și spiritual-urile și chiar Brahms, dar nu am pickup acasă. Așa că îmi trec timpul  încercând să-mi populez singurătatea cu aceste fantome care, mai târziu, dacă le voi modela, vor deveni povestiri, sau poeme, sau așa ceva.

Îmi place cinematograful foarte mult, cu condiția să am pe cineva care să-mi explice ce se petrece. La teatru nu merg  – dintotdeauna am fost mai curând cititor decât spectator. Mi-am petrecut o bună bucată din viață citind tragediile grecești, Shakespeare, Marlowe, Ibsen și mai ales Shaw.

Când mi-am pierdut vederea pentru citit, am hotărât că nu pot să mă gândesc mereu doar la acest lucru  – cum zice Kipling, să mă întrec în autocompătimire –  și că trebuie să fac ceva. Am început să învăț engleza veche, anglo-saxona, cu niște prieteni. Și limba veche scandinavă, pe care o studiez acum cu Maria.

Când dorm, visez  – așa că astăzi după-amiază: eram la Genova, la o finca, aflată de fapt la Montevideo, dar nu contează. A apărut o femeie și atunci mi-am dat seama că nu aveam pantaloni. Am fost puțin necăjit și mi-am zis: „Trebuie să fie un vis”. De obicei visez că mă ataca niște oameni foarte mici, copii sau pitici, care însă sunt foarte puternici și se cațăra pe mine. Visez că m-am pierdut într-un labirint. Visez că mă uit într-o oglindă și văd lucruri îngrozitoare. Sufăr de insomnie și iau somnifere în fiecare seară, deși cred că asta e una dintre superstițiile mele. Câteodată uit să le iau și, când femeia îmi spune a doua zi că le-am lăsat pe masă, îi zic: „N-are importanță, din moment ce am crezut că le-am luat”.

Nu întotdeauna am locuit singur. Multă vreme am locuit cu mama (care a murit la 100 de ani). Am fost și căsătorit, dar am divorțat după trei ani. Cred c-a fost cea mai bună soluție… sau singura. E mult de atunci. Acum, la Buenos Aires, am prietene care sunt doamne de societate și organizează petreceri, dar le rog să nu mă invite. Nu mă duc niciodată la conferințe și nici la mese. Mă simt de parcă aș avea rău de mare. Poate vârsta e de vină. Mă simt foarte bine în doi. Dar publicul mă îngrozește… Mi-am luat precauția de a orbi, ca să nu-i pot vedea.

Îmi place teribil să călătoresc. Nu pot vedea locurile pe care le vizitez, dar le simt. Cred că Locke greșea când spunea că noi cunoaștem lumea înconjurătoare prin organele noastre  – prin cele cinci simțuri. Nu cred că e așa. Altfel cred eu că simt lucrurile.

De pildă, știm întotdeauna când cineva e indiferent sau prietenos, dacă minte sau spune adevărul. Simțim ceva în spatele cuvintelor. Eu primesc mereu știri despre lumea înconjurătoare, dar știrile pe care le primesc nu corespund cu ce simt. Se spune că și plantele simt aceste lucruri. Eu am o pisică și știu întotdeauna când ea mă iubește, e indiferentă sau e supărată.

Ca să pot scrie trebuie să dictez. Dar sunetul vocii mele nu-mi place. Ar trebui să fac corecturi, dar nu prea fac, pentru că asta înseamnă să ascult. Nu-mi place să aud ce am scris. Dacă m-ați vizita la Buenos Aires, v-aș arăta biblioteca mea și ați vedea că nu conține niciuna din cărțile mele, cu excepția unui volum de povestiri în japoneză. Nu conține nici ce s-a scris despre mine. Sunt foarte timid și mă simt stânjenit când aud ce vorbesc alții despre mine. Când scriu ceva, uit apoi totul imediat. Nu știu dacă se vinde. Am făcut o convenție cu prietenii mei să nu vorbim niciodată despre ce scriu. Discutăm literatura engleză, despre Chesterton, H. G. Wells, Shaw, lucruri de felul ăsta.

Nu sunt sigur dacă sunt fericit sau mai curând resemnat. Deși la vârsta mea aproape toți cei pe care-i cunoșteam sunt morți, prefer să-mi trăiesc viața privind înainte. Trecutul este un subiect pentru poezii, pentru elegii, dar încerc să nu mă gândesc la trecut. Prefer să-mi petrec timpul gândindu-mă la viitor, deși este foarte posibil să nu-mi mai fi rămas decât un viitor foarte scurt. Dar sper să-mi păstrez mintea; sper să mai visez și să mai scriu. Țara mea este o țară tristă. Toate acestea mă îndurerează, dar nu pot face mare lucru.

Jose Luis Borges (1899 -1986) a fost scriitorul de expresie spaniolă care a înrâurit cel mai profund literatura universală din secolul al XX-lea. Poet, prozator și eseist, Borges a fost una din cele mai interesante și valoroase personalități ale literaturii universale.

Se naște la 24 august 1899 la Buenos Aires, ca fiu al profesorului de psihologie și de limbă engleză J. Guillermo Borges și al soției sale, Leonor Acevedo. La numai șase ani, scrie în castiliană veche prima sa povestire, iar la nouă publică în ziarul „El Pais” din capitală traducerea în spaniolă a „Prințului fericit” de Oscar Wilde. Primul război mondial îl surprinde, la 15 ani, la Geneva, împreună cu familia, plecată în căutarea unei Europe mitice. Începe să scrie versuri simboliste în franceză și engleză. Călătorește la Paris, Madrid și Londra, fiind atras de mișcările literare și artistice de avangardă. În 1921, se întoarce în Argentina, începând să participe activ la viața literară, prin înființarea unor reviste („Prisma”, „Nosotros”, „Proa” și „Martin Fierro”) și publicarea primei culegeri de versuri Fervoare din Buenos Aires (1923), și a volumului de eseuri Inchiziții (1924). Este numit director al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires, în 1956 (funcție la care renunță în 1973, în urma agravării bolii care îi afectează treptat vederea, încă din 1938); în 1956 este primit la Academia Argentiniană de Litere. În 1956 i se acordă Marele Premiu de Onoare al Societății Argentiniene a Scriitorilor, creat special pentru el, în 1963 premiul Național pentru Literatură, iar în 1980 Premiul Cervantes. Moare la 14 iunie 1986, la Geneva.

Din cele 30 de volume publicate, menționăm:

• poezie: Celălalt același (1967), Trandafirul profund (1974), Moneda de fier (1976);
• proză scurtă: Evaristo Carriego (1930), Istoria universală a infamiei (1935), Grădina potecilor ce se bifurcă (1941), El Aleph (1949), Moartea și busola (1951), Făuritorul (1960), Cartea ființelor imaginare (1967), Elogiul umbrei (1969), Relatarea lui Brodie (1970), Aurul tigrilor (1972), Cartea de nisip (1975), Roză și azur (1977);
• eseuri: Alte investigări (1952), Prefețe (1975), Nouă eseuri dantești (1982).

SURSE: Isabela Hilton – inteviu cu J. L. Borges pentru „The Times”, 1984 / Viorica Mircea, Jose Luis Borges