Încep prin a spune ca impresionismul, bineînțeles, e o doctrină izvorâtă dintr-un fel de a fi destul de răspândit printre noi. El își are rostul lui în critică, precum și-l are și în pictură sau în literatura propriu-zisă. Sunt spirite sintetice precum sunt și spirite analitice. Dinaintea unui copac stau doi pictori mari: Rousseau și Corot. Cel dintâi ne va zugrăvi copacul, în revărsarea lui de viață, cu frunzele bine desenate, în toate amănuntele: numărându-le, n-ar lipsi desigur niciuna. Cel de-al doilea, din câteva aruncături de penel, ne schițează silueta cenușie a copacului: dă-te câțiva pași înapoi și-l vei vedea trăind așa cum e, deși n-ai putea deosebi o frunză.
Doi scriitori au luat parte la aceeași mișcare de uliță: unul îți va descrie mulțimea ca mulțime, impersonală, fără nume, ca un braț de mare care se ridică, se încovoaie și cade, zdrobindu-se în spume, pe când celălalt îți va descrie pe cutare care strigă, pe cutare care râdea, se va opri asupra unuia și altuia, îl va numi, îi va urmari cu de-amanuntul în toate mișcările, în toate vorbele…
Unul e spirit sintetic, altul analitic. Amândoi au văzut mișcarea; amândoi ne-o zugrăvesc credincios. În artă, amândoi au dreptul să se vădiască; trebuie să le-o recunoaștem fără părtinire și fără a ne închipui că pricinuim vreo pagubă unuia dintre dânșii, recunoscând și menirea celuilalt…
Însușirii noastre de a privi lucrurile laolaltă, mai mult în raporturile lor obștești decât în parte, mai mult în rostul lor de totalitate decât de individualitate, acestei însușiri de a prinde deodată mai mult valoarea dinamică decât cea statică, răspunde impresionismul ca fel de vădire și ca școală artistică. Suntem, așadar, dinaintea unui punct de plecare bine hotărât și închegat.
D. Dragomirescu zice: critica raționalistă pleacă de la același punct de obârșie.
Să ne înțelegem.
Că și una și cealaltă țintesc la pătrunderea întocmirii sufletești a scriitorilor, sau la priceperea frumuseților și scăderilor unei opere de artă e neîndoios. Obiectul lor e același, dar căile pe care se îndrumează spre dânsul sunt întrucâtva deosebite. Pe creasta unui deal e un tainic castel; doi călători se îndreaptă spre dânsul: unul o ia pe drumul ce ocolește dealul ca un brâu șerpuitor, poposind la toate cotiturile pentru a descoperi un nou „punct de vedere”, un nou colțișor nebănuit , o nouă priveliște uitată, și rămânând adesea în drum, fără a fi călcat pragul castelului, pe când celalalt, altfel înarmat, mai nerabdător, dar mai îndrăzneț, mai trecător cu vederea peste multe amănunte, dar mai pătrunzător în ceea ce i se întâmplă să vadă, se aruncă deodată in medias res (în mijlocul lucrurilor – n.red.), o ia pe o cărărușe, sare peste mărăcini, și fără să prinzi de veste a și dat înlături greaua poartă a vechiului castel.
Sentinelă, în zadar te freci la ochi, privind la noul și nepoftitul venit; în zadar te repezi după dânsul: până să te dumirești, el a și străbătut prin lungile galerii, prin sălile solemne ca și prin întunecoasele tainițe ! Pune pușca jos, căci vraja castelului a fost pătrunsă !
O icoană, firește, și nimic mai mult. Nici nu vrea să fie altceva. Dar această icoană ne dă într-o măsură oarecare adevărul. Criticul analitic e călătorul ce-și ia merinde în desagă pe o săptămână, se așterne la drum cu pas domol, privește când la dreapta, când la stânga, poposește, se ridică din nou pentru a opri din cale pe un drumeț:
— De unde vii, drumețule ?
— De la castel.
— Tocmai la castel mă duc și eu. Ce mai veste-poveste ?… Stăpânul e acasă ? Paznicul ce face ?
Și înseratul îl apucă, stând încă de vorbă. Din întrebare în întrebare află câte încăperi sunt peste tot, câte ferești, cine a clădit bătrânul castel, câte primăveri are stăpâna lui, află că Frimousse, micul basset al castelanei, a avut insomnii cu o noapte înainte, află, într-un cuvânt, nenumarate lucruri, uneori mai interesante, alteori mai puțin… Când va ajunge la castel, – dacă va ajunge – după un ocol atât de mare, el va ști cu siguranță unde să-și îndrepte pasul ca prin niște locuri de mult cunoscute. Dar întrebarea e: ajunge-va ?
Așa e criticul analitic, mai mult sau mai puțin științific: el o ia încet, domol, aproape pas cu pas, statornic, mai oprește pe drumeți în cale, îi descoase, îi cercetează, se abate din drum pentru a vedea ce mai zice și venerabilul d. X sau marele cugetător Y, apoi, după ce a fost și la Delfi și la Dodona, tușește și începe: E în esența frumosului de a ne răpi din mijlocul micilor patimi. Emoția artistică este impersonală. Așa a spus-o Schopenhauer. Dar înainte de a trece la Schopenhauer, să vedem ce spun Spinoza și Aristot… Și totul, pentru a ajunge la încheierea că poeziile d-lui N. Ionescu-Nion, neputând să ne răpească din mica noastră lume de patimi, nu îndeplinesc cea dintâi cerință a frumosului…
Poate că am mers prea departe, dar în multe lucruri – Taine a spus-o – pentru a ajunge la țintă, trebuie să nimerim dincolo de dânsa. Și, în treacăt fie zis, tocmai această icoană măritoare, pe care am întrebuințat-o, intră în obiceiurile criticii impresioniste, căci nu e de ajuns să prinzi notele caracteristice ale unei opere de artă, ci, după ce le-ai prins, trebuie să le pui într-o lumina potrivită, măritoare chiar, care să le dea întreaga lor valoare, întregul lor relief. De aici și nevoia criticului impresionist de a căuta icoane, adevarate oglinzi ce culeg din toate părțile lumina pentru a o resfrânge apoi într-o singură jerbie, deosebit de puternică. Dar, a avea un stil figurat, a umbla după expresie, după icoane, e a face literatură. Iată pentru ce d. Dragomirescu crede că criticul impresionist caută să se pună în lumină pe sine și, nepăsător la adevărul sau neadevărul celor ce spune, își arată însușirile lui de formă, de stil și chiar – ceea ce e rar de tot la noi – de spirit. Greșeală.
Zic greșeală, și am văzut de ce. Am arătat că între criticul analitic și cel impresionist e o deosebire: ei pot merge și ajunge chiar la aceeași țintă, dar punctul lor de plecare și drumul străbătut sunt întrucâtva altele…
Cel mai mare critic al zilelor noastre, o minte din cale afară de cuprinzătoare, care cunoaște toate literaturile de-a lungul veacurilor, care a străbătut cugetarea filozofică de la Platon până la Nietzsche, maestru adunător de sisteme, după cum Zeus Nefelgeritis aduna norii, spirit vast și sintetic, muncitor uriaș care urmărește cu deopotrivă pricepere întreaga mișcare contemporană, în toate ramurile de cugetare, economist, sociolog de seamă, al meu admirat și iubit …maestro e duca, marele Emile Faguet, e reprezentantul cel mai de frunte de astăzi al impresionismului în critică. Lipsit de grația feminină și aristocratică a lui Anatole France, el e plin de sevă, plin de vigoare plebeiană, dialectician neîntrecut, plin de spirit ca nimeni altul dintre criticii lumii. Și, cu toată bogăția lui de cunoștinți și de idei personale, cu toată veșnica raportare la literaturile timpului, Faguet e impresionist: e impresionist prin săritura sigură cu care intră în inima chestiunilor, cu care pătrunde orice problemă, înșfăcând-o, stăpânind-o, storcându-i miezul adânc; e impresionist nu numai prin pătrunderea notelor temeinice, ci și prin punerea lor în lumină în formule bătute pe o nicovală de oțel, care trezesc luarea-aminte și o țintuiesc pentru totdeauna.
Despre Emile Faguet nu se poate spune, cum nu se poate spune și despre un mare pictor impresionist, că în operele lor nu caută decât să se pună în lumină pe dânșii, cu micile lor însușiri lucioase, cu micile lor dibăcii de stil sau de spirit.
După cum impresionismul în pictură e un fel original, puternic – poate cam necomplet – de a interpreta natura, tot așa impresionismul în critică e un fel intuitiv, voit primitiv și energic de a înțelege arta, de a-i tălmăci cuprinsul spre priceperea tuturor… Însă, pentru ca această tălmăcire să fie mai expresivă, mai luminoasă, mai sugestivă, e nevoie de o sforțare literară mai mare, de o limbă dacă nu mai îngrijită, cel puțin mai figurată. Iată ce a făcut pe D. Dragomirescu să zică: „Criticul impresionist judecă, dar nu prea crede: pentru el părerea ce dă n-are tăria adevarului, pentru că ea e mai mult un pretext, în vederea artei cu care criticul impresionist caută să încânte pe cititor… El e grațios, mlădios, imaginativ, cald, iertător, pentru că nu se gândește atât la operă, cât la om.”
D. Dragomirescu încheaga, așadar, tot impresionismul numai la partea formală, la ceea ce am putea numi o atitudine. Știm că e o greșeală. Aceasta parte formală, care poate fi uneori așa cum o descrie d. Dragomirescu, nu e decât una din urmările impresionismului ca vădire și ca școală artistică. Căci impresionismul putându-se defini o simplificare urmată apoi de o reliefare, spiritul de sinteză și de pătrundere intuitivă trebuie să fie însoțit și de un adevărat temperament artistic, cu alte cuvinte criticul impresionist trebuie să aibă un fel personal de a scrie. El nu ne înșiră numai idei, ci le dă viață, le însuflețește prin icoane; părerea ce-și face despre scriitor nu rămâne în stare abstractă, ci are nevoie, pentru a prinde relief, să fie tălmăcită printr-o icoană izbitoare. Iată de unde vine latura curat literară ce se încheagă în ideea ce ne facem de impresionism…
SURSĂ: Eugen Lovinescu, Impresionismul în critică
Critice, 1909
PHOENIX WEB 