José Luis de Vilallonga – FĂRĂ CRUȚARE

ROMA

Mă duc la Fregene. E nouă dimineața. Valurile mării stropesc trunchiurile aspre ale unei păduri de brazi. O arșiță dogoritoare, romană, necruțătoare. În aer plutește un miros dezgustător de sare. Pe plajă, bărci cafenii, burduhănoase, răsturnate pe o coastă.

Caut să mă refugiez de soarele ăsta incandescent în vila Giuliettei. Dar degeaba ! Vila a fost înălțată cu o zi în urmă, în câteva ore. E făcută din placaje și-ți arde degetele când pui mâna pe ea.

Giulietta (actriță italiană, soția regizorului Federico Fellini – n.red.) – cea adevărată, Masina –  se duce să se răcorească în vila ei  – aceea care a servit de model celei din film – la o distanță de două sute de metri. Eu o urmez, deoarece ea m-a invitat. Ce plăcere să atingi în sfârșit piatră adevarată, lemn adevărat, marmoră de marmoră ! Cel puțin pentru moment.

De două zile, turnăm Giulieta și spiritele, într-un univers obsedant de materie plastică. Doar arborii par adevărați. Și încă ! Scoarța lor e din plăci suprapuse de plută. Cununile de caprifoi, care se cațără pe zidurile vilei, sunt și ele artificiale. Ca și trandafirul pe care trebuie să-l miros pe înserate, învăluit în ceață.

Federico
 Federico Fellini și Giulietta Masina

Totu-i fals în jurul meu. „Ca și în viață, murmură Fellini, ca și în viață…”

Această atmosferă himerică începe să mă îngrijoreze. Ce-i adevărat ? Ce-i fals ? Ce-a rămas real din maiestuoasa frumusețe a Caterinei Borato ? N-are cumva ochi de cristal ? Și Koscina – care înaintează pe gazonul din fibre de sticlă întocmai ca o mânză enervată –  nu-i și ea din dralon, nylon sau cărbune vegetal ? Iar eu, sunt eu cu adevărat acest ciudat spaniol de origine onirică, pe care Fellini îl născocește mereu la fiecare cinci minute și pe care eu nu-l recunosc în oglinzile ce-mi înapoiază o imagine îmbrăcată din cap și până-n picioare în negru, tăcută și sinistră ?

— Ce te frământă ? mă întrebă Fellini.

— Nu mai știu cine sunt.

Fellini se uită încântat la mine. Îi place nespus de mult să-i vadă pe alții neliniștiți.

— Nu te ocupa de asta. Eu știu. Acum arăți chiar mai bine decât adineauri.

Slabă consolare ! Nimeni nu știe ce-i place.

Turnam scena dansului. Nasul Giuliettei  – un nas borcănat, nu italian –  se strivește de al treilea buton al hainei mele. Giulietta nu-i mulțumită. Ne învârtim în pașii foxtrotului, încet, extrem de umiliți. „Yes, sir, that’s my baby”, cânta orchestra. În jurul nostru oamenii rânjesc. În viața mea nu m-am simțit mai caraghios. Giulietta bombăne ceva, cu obrazul lipit de stomacul meu. „Ma guarda un po ! Dio mio, che vergogna !” (Dar privește puțin ! Doamne, ce rușine ! -n.red.).

Venit ca vizitator, Pier Paolo Pasolini își ascunde zâmbetul sub palmă. Alt vizitator, francezul Claude Sautet, se tăvălește de râs. Oamenii rânjesc și mai tare. Sunt lac de apă. Giulietta e gata să plângă.

5ecda7574bd6f9543f9f17446abf8a3f
Scenă din filmul Giulietta și spiritele

Atunci, Brunello Rondi, unul din scenariști, intervine și el pe lângă maestrul din Rimini. Giulietta profită de această intervenție ca să protesteze pe față: „Federico !… ma che figura faccio ?” (Federico !… dar cum arăt ? -n.red.)

Federico ridică din umeri, doborat de atâta neînțelegere. Cere să se plaseze de-a lungul șinelor aparatului de filmat – e vorba de un traveling de vreo cincisprezece metri – o șipcă groasa de cinsprezece centimetri. E mai bine decat nimic. Giulieta exultă. Și eu. N-o să mă mai simt uriaș. N-o să fie ușor să dansez cu ea, totuși am s-o fac. Accesoristul și ajutorul lui aranjează șipca pe gazonul atificial și o fixează în cuie la fiecare capăt.

„Motor !” ordonă Fellini, cu un glas prea calm după gustul meu.

Apoi, imediat: „Muzica !”

Giulietta se urcă pe șipcă. Eu o cuprind în brațe.

„Întrerupeți !”

Și Fellini, abia reținându-și furia:

„Mà, Giullieta, cosa fai ?” (Dar, Giulietta, ce faci ? -n.red.)

„Giulietta, coboară imediat ! Șipca n-am pus-o pentru tine. Pentru José ! Haide, Joselito, urcă ! Dar urcă odată, pentru numele lui Dumnezeu ! Motor ! Muzica ! Dați-i drumul !”

1-gandv
 Giulietta Masina și Jose de Luis Vilallonga 

În timpul pauzei de prânz, Federico se apropie de mine și mă întreabă:

— Cum scrii tu cuvântul moarte ?

„Cu m mare”.

„Ah… și cu o oarecare… teamă ?”

„Nu. Deloc. Cu prietenie”.

Între noi se așterne tăcere. Apoi, Fellini își mângâie ușor vârful nasului cu o mișcare înceată a indexului său drept.

„Când eram copil, am văzut deseori Moartea” spune el.

„A, da ? Sub ce formă ?”

„O femeie destul de frumoasă, de vreo patruzeci de ani, îmbracată în mătase roșie și dantele negre. Cu perle în jurul gâtului, cu aerul calm, resemnat, inteligent…”

Îi povestesc viziunea mea personală despre Moarte. O tânără femeie, puțin târfă, într-un bikini alb, plonjând de la o mare înălțime într-o piscină rotundă, plină ochi cu șampanie spaniolă.

Fellini se înfioară, dar e încântat.

„Înțeleg. O moarte de sadic…”

Mă părăsește în mare grabă, făcându-și cruce.

man-repeller-salvador
 Salvador Dali

PARIS

A doua zi, la barul cel mic al hotelului Ritz, o nouă întâlnire cu Dali.

— Ce faceți, maestre, acum ?

— Nu mare lucru.

— Pictați ?

— Nu.

— Atunci, creați bijuterii ?

— Nu.

— Pregătiți poate o nouă carte ?

— Nici asta.

Interlocutorul lui – un anticar din New York, instalat de curând la Paris – simulând îngrijorarea:

— Dar atunci, maestre, nu câștigați bani.

Dali ridică din umeri, dezabuzat.

— Oh, știi, banii nu mă mai interesează.

Anticarul, mieros:

— Nu vă e teamă că o să redeveniți sărac ?

Dali, cu morgă, replică:

— Prrea târziu, prrea târziu !

740full-josé-luis-de-vilallonga

JOSE LUIS DE VILALLONGA (1920 – 2007), scriitor francez de origine spaniolă și actor de cinema. Refugiat în Franța după războiul civil, a scris, direct în limba franceză, un număr important de romane, dintre care amintim: Les Ramblas finissent à la mer, Allegro Barbara, L’homme de sang, Fiesta, L’homme de plaisir, Furia, precum și două lucrări de memorialistică, Gold Gotha și A pleines dents, în care evocă – pertinent – trecutul, familia sa, războiul din Spania, viața la Hollywood, ca și acel „Tout Paris”. A jucat, de asemenea, într-o serie de filme, profesiunea de actor de cinema fiind, cum a numit-o el, „mica mea carieră paralelă”.

SURSĂ: Paul B. Marian, Jose Luis de Vilallonga – Fără cruțare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s