Rătăciri literare

O patimă de care nu ne putem desface e patima exagerărilor. Pornim într-o parte, ne ducem orbește, și nu ne întrebăm unde vom ajunge, ce roade vom culege.

În literatură, ca și în alte manifestații, exagerăm iar de ceva timp, cum am exagerat prea de multe ori în trecut, și spre paguba noastră. Ne trebuie, spuneam, o literatură curat românească, icoană a vieții, a sufletului nostru, o literatură așa cum puțin ni s-a dat până acum. Și, duși de gândul acesta, clădim teorii, dăm sfaturi pe care nu le judecăm mai drept.

De câtva timp se dă scriitorilor povața să se întoarcă la popor, la literatura sănătoasă, curată, senină, comoară de simțiri, de gânduri care sunt ale noastre, de veacuri care prețuiesc mai mult decât orice ne-ar veni dinafară, orice am încerca pe căi zadarnice. S-a spus de mai multe ori că așa ceva nu-i nimic nou, nici o descoperire; s-a spus întâia oară și limpede acum vreo jumatate de veac de scriitori care se îngrijeau de viitorul, de înălțarea literaturii noastre, dar, pentru că se reptă și astăzi, e bine, e timpul să ne lămurim, să înțelegem ce vrem și ce vreau alții.

Nu se poate contesta bogăția literaturii noastre populare, dar e o bogăție în felul ei și, trebuie să o spunem, am exagerat-o de multe ori; într-o vreme toți credeau, sunt încă și azi unii, că avem literatura populară cea mai bogată, cea mai frumoasă din lume – mai sunt și altele și cu motive artistice mai puternice, mai variate.

E întrebarea ce poate lua un scriitor din această literatură.

Pe la 1840 se spunea că aici e izvorul nostru de inspirație națională, aici trebuie căutat graiul nostru bun, adevărat românesc. Dar trebuie să ne amintim că pe atunci întoarcerea la literatura populară era o reacție firească, trebuia să se producă. Un Kogălniceanu, un Russo porniseră război contra imitațiunilor streine, și aveau desigur dreptate. Dar se întâmplase un lucru, și tocmai acesta a fost uitat în parte de acești întemeietori ai literaturii noastre nouă și de cei care au lucrat alături de ei. Literaturile străine ajunsese la noi în ecouri slabe, și acestea au fost redate fără mult simț artistic, prefăcute în imitațiuni palide. Nu putem lăuda pe scriitorii noștri mai vechi, în special pe poeți, de o cunoaștere adâncă a literaturilor streine. Dacă ne-ar fi stat prea departe de operele însemnate ale acestor literaturi, dacă s-ar fi pătruns mai mult de ele și dacă mai ales ar fi avut însușiri artistice mai alese, desigur că scrierile lor s-ar fi ridicat mult deasupra celor pe care ni le-au dat. Această slăbiciune a noastră n-a fost simțită atunci, și de aceea s-a pornit fanatic lupta contra influiențelor streine; orice e străin, s-a zis, e primejdie; noi prin noi, din fondul nostru național să ne facem o literatura.

image-car-cu-boi

Și mai era vorba de formarea limbei literare. Și aici tot teama de înstrăinare – de înstrăinare a limbei -, de astă dată mai întemeiată, ne îndreaptă spre popor. Curentul primejdios al latiniștilor, încercările de italienizare ale lui Eliade trebuiau fără întârziere oprite, și pentru mântuirea limbei noastre se impunea să ne întoarcem la graiul curat din trecut, al scriitorilor bisericești și cronicarilor, și la graiul poporului.

Aveau dreptate bătrânii să judeca așa când literatura și limba noastră trebuiau îndreptate pe o cale cuminte, când mai ales cea din urmă trebuia cu orice preț smulsă din mâinile pedanților. De aici dragostea, cultul lor pentru literatura populară.

Dar de multe ori, și cu deosebire poeții, și-au înțeles rău rolul de scriitori, au mers greșit pe calea apropierii de literatura poporului. Cum se scrisese de alții imitațiuni străine, tot așa vedem pe reprezentanții curentului popular imitând versurile unei doine, balade. Imitația revenea pe altă cale, dar a bătut mai puțin la ochi de astă dată, a trecut nebăgată în seamă printre șirurile de critici, pentru că era îmbrăcată în haina națională. Și printre cei care au dat mai multe versuri în formă populară – simple pastiches – a fost tocmai Alescandri, care era mai chemat decât oricine să înțeleagă literatura populară și poezia artistică, să știe unde se oprește una și începe cealaltă. Nu putem spune că era bine inspirat când cânta:

De-aș avea o mândrulică

Cu ochișori de porumbică

Și cu suflet de voinică,

.

De-aș avea o bălăioară,

Naltă, veselă, ușoară,

Ca un pui de căprioară.

Și nici azi n-am ajuns să pricepem cât e de falsă o astfel de literatură. N-avem și azi poeți, și prea mulți, care scriu mereu versuri de acestea ?

La fântâna cu galeată

Pe cărarea cea din grui

Stau de câte ori e lună

Un flăcau cu draga lui.

.

Se gătesc poenele,

Cucu-și schimbă penele,

Gârlele șăgalnice

Se pornesc năvalnice.

Și în ton, nu știu cum i-as putea zice, prea popular, trivial:

Mărgelele, dragă, le cată,

Că-i noapte și-i blestem pe mine;

Și mama pe inima mea vine:

Ah, mamă, căci nu mai sunt fată.

Fugi, bade, că jar este locul.

Și numim asemenea copilării  – necuviințe chiar –  literatură bună, românească, o dăm pildă altora ?

rudolf-schweitzer-cumpc483na-car-cu-boi

Aș mai putea cita și bucăti de proză, scrise în urmă de câțiva tineri, unde se dau cu grămada asemenea țărănisme de rău gust… Lăsați sumanu, tineri scriitori, când nu vă stă bine; căutați degeaba să păreți mai români în el, sunteți grotești.

Nu literatura aceasta, nu e literatură să ne facă cinste, și nu poate fi pentru că pornește din vederi absurde, pentru că exagerăm lucruri bune în fond, le privim unilateral, nu știm ce să scoatem din ele.

E bine, fără îndoială, ca scriitorul să se îndrepte spre popor, să cunoască și mai ales să simtă ce a izvorât din sufletul lui, ce ne spune o doină, un basm, o legendă. Dar aceasta numai ca un mijloc de îmbogățire a motivelor artistice, de variere a expresiilor, de nuanțare mai potrivită, mai energică uneori a ideilor, simțurilor. Un suflet de artist preface, dă o formă nouă, un înțeles mai adânc lucrurilor luate din popor. Deasupra fondului împrumutat, mai naiv, mai simplu, trebuie sa se înalțe personalitatea de o alcătuire mai bogată, mai fină, mai complicată a artistului. Așa au înțeles artiștii mari inspirarea din popor.

Calea cealaltă, a înșirărei de vorbe, de fraze, dialoguri, nimicuri sentimentale cu înfățișare populară, luate de ici și de colo, puse unele lângă altele, cum a dat Dumnezeu, rămâne celor săraci în ale artei, pretențioșilor ce amețesc de iluzia unei literaturi pe care cred că e nevoie să ne-o dea.

E de mirat că n-am ajuns să înțelegem asemenea lucruri. Și mă surprinde mai mult cât de greșit, cât de îngust se interpretează românismul nostru.

De ce numai ce e la țară ar fi cu adevărat românesc ? Dar n-avem și viață orășenească, nu găsim în ea ceva caracteristic, ceva care să aibă dreptul să fie trecut în artă ? Cum, pătura cultă, care trebuie să simtă altfel decât țăranul, pentru că e firesc să fie așa, nu intră și ea în alcătuirea fondului nostru național, nu este în stare să ne dea o literatură românească, cu un suflet, un mod de a înțelege viața deosebit de ce se cântă, ce se povestește în popor ? Sunt scriitor care m-am născut în oraș, care am călătorit prin alte țări, care am cetit și alte literaturi, mi-am făcut un suflet altfel decât alții, care s-au născut, au trăit poate mult timp la țară, pentru aceasta sunt mai puțin român ? Numai țăranii cărturari ar avea dreptul să fie scriitori la noi sau numai orășenii care fac pe țăranul ?

nicolae-grigorescu-tarancuta-cu-fuior-pe-cale

Curios mod de a judeca, dar își are explicarea lui în trecutul nostru, în antagonismul dintre două clase și în modul cum s-au recrutat câțiva dintre scriitorii noștri. Nu era un timp când se zicea că românul adevărat era la țară, orașele erau ale străinilor sau înstrăinaților ? Deci tu, român care te-ai rătăcit la oraș, nu vei găsi nimic din firea ta și, dacă cumva te faci scriitor, întoarce-te tot la lumea de unde ai plecat.

S-a întâmplat ca tocmai o parte din scriitorii noștri au ieșit din pătura de jos, de la țară, și au adus cu ei acest mod de a înțelege literatura românească, și s-a mai întâmplat că au venit critici care au ridicat în slavă pe acești singuri, după ei, scriitori români  – nu e și azi pentru unii Creangă cel mai mare povestitor român ? –  și așa s-a format legenda adevăratei, singurei literaturi românești, legenda ce se mai repetă și azi cu exagerări obositoare.

Și a mai fost ceva: lupta în contra influiențelor streine. Am văzut pentru ce generațiunea de la mijlocul secolului trecut a pornit această luptă. Azi am reluat-o, dar iarăși cu păreri în care se vede încă o dată cât de scurt vedem, cum nu suntem în stare să deosebim răul de bine.

Trăim într-o epocă de reacțiune contra străinismului; uneori schimbăm eticheta; nu ne mai trebuie influiența franceză, ne întoarcem spre cea germană… Și nu-mi pot împiedica surâsul ascultând strigătele de alarmă contra primejdiei care ne-ar veni dintr-o parte sau alta. De fapt, ne temem de umbre, ducem un război don-quijotesc…

M-am ridicat și eu  – și mă voi ridica totdeauna –  contra influiențelor străine, dar numai când pot fi pernicioase, și de acestea au fost și mai sunt și la noi. Dar a condamna sistematic, în bloc, orice înrâurire streină, este o aberațiune în care, din păcate, prea mulți cad. O literatură nu se poate izola; e spre paguba ei să se închidă între ziduri dușmănoase față de altele. Și tocmai noi să nu ținem seama de ce s-a scris și se scrie în alte părți, să ne credem în stare a produce mai departe și mai bine numai citind scriitorii noștri din trecut sau scormonind literatura populară ? Dar suntem încă mici, va trebui încă în multe să facem pe ucenicii altora, dacă cumva nu ne credm deja prea cuminți  – tocmai cusurul cel mai mai mare al nostru.

136472_13247_prd

Slăbiciunea literaturii noastre în multe părți vine, mi se pare, de acolo că am rămas și rămânem prea străini de ce au produs de seamă alte literaturi. Am cetit și cetim prea multe lucrari fără rost și lăsăm deoparte ce ne-ar folosi, ce ar putea înălța literatura noastră. Tocmai noi ne plângem că literaturile străine pot fi păgubitoare, când le învățăm așa de rău la școală, când ținem așa de puțin să le cunoaștem mai târziu părțile lor bune ?

Nu se fac, cum ne închipuim, din colțuri strâmte de lume, din fărmituri, din lucruri de nimic suflete mari de scriitori. În plămădeala lor intră mai mult decât credem, mai mult decât cer unii. Și mai înainte de toate nu trebuie să se impună scriitorilor drumul pe unde să meargă, și numai un drum; unde-i îndeamnă însușirile fiecăruia, într-acolo să se ducă, și să fie lăsați liberi; lumea de altădată și lumea de azi sunt destul de mari ca să dea fiecăruia ce voiește, ce se potrivește cu firea lui; suflet să aibă numai, și suflet au adâncurile mării, întins, bogat, frământat de fiori ce ridică valuri uriașe.

Nu ascultați, scriitori, pe criticii voștri; lăsați-i să scrie… scriu pentru ei. Cântați, povestiți ce vă șoptește inima, ce vă aduce gândul din pribegiile lui pe țărmuri depărtate; spuneți tot ce poate fi hrană sufletească pentru voi, tot ce se coboară de sus ca să ne lumineze viața, să ne deschidă mintea; și spuneți în graiul plin vibrator, magic, al adevăratei arte; lăsați sufletul vostru să vorbească așa cum e, cum vi s-a dat, cum l-ați făurit; rămâneți fiecare ce sunteți, nu vă schimbați chipul și căutați să vă deosebiți cât mai mult unul de altul…

Câmpul e mai frumos când flori deosebite îl smălțează.

SURSĂ: Ovid Densusianu, Rătăciri literare

Viața nouă, 1906

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s