ÎNAINTE DE WATERGATE – Probleme ale corupției în societatea americană

Istoricii trebuie să abordeze problema corupției dintr-o dublă perspectivă. În calitate de cetățeni, pe de o parte, ei trebuie să deplângă subminarea atât de serioasă a integrității individuale și a încrederii sociale. Pe de altă parte, în calitate de cercetători ai societății, ei trebuie să vadă în corupție, în ritmul și permutațiile ei, cheia care să le permită pătrunderea unor mistere sociale mai profunde.

Desigur, corupția apare în primul rând din libertatea și slăbiciunea omenească. Chiar și în neprihănita grădină a raiului șarpele a reușit, fără mari greutăți, să o corupă pe Eva. Dar variațiile în natură și cantitatea corupției pun în lumină probleme și tendințe mai largi. Pentru ca o epocă istorică, după cum susține lordul Acton, se dezvăluie, mai presus de orice, prin delicte, prin anumite tentații și presiuni specifice care corup anumiți oameni în anumite situații.

Niciodată perspicacele Edward Gibbon nu a greșit mai mult decât atunci când a definit corupția ca fiind „simptomul infailibil al libertății constituționale”. Se știe acum că cel mai intens grad de corupție este atins în regimurile autoritariste, unde nu există nicio frână instituțională pentru oamenii care dețin puterea. Desigur, ne putem închipui ce a avut Gibbon în minte înainte de a ajunge la această formulare. Însăși fragilitatea unui regim politic liberal oferă un spațiu larg de manifestare pentru natura umană decăzută moralicește – și corupția este în mod inevitabil dovada eșecului sau a incapacității autorității.

Totuși, dincolo de asemenea reflecții generale, misiunea istoricului este de a corela fenomenul corupției cu anumite medii sociale. Practic, se pune următoarea problemă: ce funcție îndeplinește corupția într-un moment sau altul, în afară de manifestarea lăcomiei ?

Există numeroase teorii care explică criminalitatea și corupția. Marx, de exemplu, a oferit o interpretare economică, găsind crimei un rol în menținerea capitalismului. „Criminalul”, scria el, urmându-l (și citându-l) pe Mandeville, „întrerupe monotonia și tihna vieții burgheze. El o ferește astfel de lâncezeală și provoacă acea tensiune și agitație fără de care s-ar toci până și tăișul concurenței. În felul acesta, el stimulează dezvoltarea forțelor productive. În timp ce crimele degajează piața muncii de o parte din populația excedentară și, slăbind în felul acesta concurența dintre muncitori, împiedică într-o anumită măsură scăderea salariului muncitorilor sub un anumit minim, lupta împotriva criminalității absoarbe o altă parte din această populație excedentară. Reiese astfel că acest criminal realizează una din acele <<echilibrări>> naturale care restabilesc nivelul corespunzator și pregătesc terenul pentru dezvoltarea unui șir întreg de îndeletniciri <<utile>>”.

fb-NVNANS

Walter Lippman a considerat crima ca o industrie a dezvoltării, ce asigură servicii pe care oamenii le doresc dar pe care tradițiile morale îi opresc să le recunoască și să le legalizeze. În condițiile în care individualismul american devenise demodat, el deosebește șarlatanul de tip învechit, laissez-faire, de corupția sistematică a unei societăți ajunsă în faza corporatismului. Primul are un caracter prădalnic, de jefuire, pur și simplu. Pe când crima organizată, observă el, „oferă ceva în schimb membrilor respectabili ai societății”. Corupția este o cale de îndeplinire a „unor servicii pentru care există o anumită cerere publică”.

Robert K. Merton urmărește cauzele criminalității și corupției până la existența condițiilor diferențiale dintr-o societate care încurajează mult pe cei ce reușesc, dar interzice unei părți a populației șansa de a atinge acest țel suprem, fără folosirea unui drum mai scurt, dar ilegal. „Structurile sociale, sciria el, exercită o presiune importantă asupra anumitor persoane din societate spre a adopta mai degrabă un comportament nonconformist decât unul conformist”.

Daniel Bell, meditând asupra „crimei ca mod de viață american”, a văzut în cariera de criminal una din „treptele ciudate ale mobilității sociale”, folosită în special de minoritățile etnice care s-au lepădat de tradiționalele constrângeri în urmărirea avidă a visului american. Observând cum irlandezii, evreii, italienii, cetățenii de culoare s-au succedat în parada crimei și apoi în trecerea la respectabilitate, Bell conchidea că „orice grup în ascensiune, în viața socială, găsește vechile legături slăbite și unii dintre membri săi se îndreaptă spre crimă”.

Experiența contemporană a modernizării lumii a treia sugerează o altă perspectivă. Schimbările bruște, după cum notează Samuel Huntington, fac breșe în obiceiurile, comportarea și valorile tradiționale ale unui popor. Aceste dislocări conduc la demoralizare și abateri de la norme. Corupția devine un mijloc de acomodare socială pentru grupuri economice agresive excluse anterior, care exploatează acum noi surse de bogăție.

Acordând avantaje concrete unor oameni, altfel turbulenți, corupția poate „fi la fel de funcțională pentru menținerea unui sistem politic ca și reforma. Corupția poate chiar să fie un substitut al reformei și atât corupția cât și reforma pot fi substitute pentru revoluție”. De aceea, apărând ca o maladie a procesului de tranziție, corupția găsește o nouă justificare, devenind un mijloc de a face față lumii inumane, aglomerate, anonime a orașelor secolului al XX-lea.

reform-cor

Coloniștii din secolul al XVII-lea credeau sincer în visul lor: o comunitate pură și regenerativă, o națiune mântuitoare. Spaima de corupție a crescut puternic în secolul al XVIII-lea, când americanii trasează cadrul pentru stabilirea unei republici independente. Cufundați în istoria antichității, ei au văzut în corupție nu numai un rău individual, dar și unul public, soarta ineluctabilă a tuturor republicilor de până atunci. „Părinții fondatori” au văzut corupția nu ca o maladie superficială, lesne de vindecat cu ajutorul legilor și al poliției, ci ca o boală distrugătoare, fatală pentru stat. „Negustoria, luxul și avariția au distrus toate guvernele republicane”, spunea John Adams (al doilea președinte al Statelor Unite – n.red.).

Teoria apocaliptică a corupției a fost întreținută de perceperea instabilității și perisabilității republicilor. Pe măsură ce Statele Unite au început să se simtă în siguranță  și autoîndoiala a făcut loc automulțumirii, corupția nu a mai apărut ca acea amenințare organică resimțită de „părinții fondatori”. Pe la mijlocul secolului a devenit o caracteristică evidentă a vieții americane. Așa cum scria romancierul George Lippard:

Dacă Washington și ceata lui de eroi, dacă mulțimea de semnatari ai Declarației de Independență s-ar putea încă o dată strânge, care ar fi oare sentimentele lor dacă ar privi la fructele pe care arborele republican le-a sădit ? Noi v-am lăsat neîntinați, ar spune ei, v-am lăsat fericiți și acum găsim Mita în Scaunul judecătoresc, Cuțitul și Torțele în locul Legii, un popor sărăcit de Bănci necinstite și un oraș dezonorat de Dezmăț, de Jaf, de Crimă ! Acestea sunt fructele pentru care am luptat noi și ne-am vărsat sângele ? Pentru asta am înfruntat noi spânzurătoarea rebelului și sentința la moarte a trădătorului ?

SURSĂ: Arthur M. Schlesinger Jr., Înainte de Watergate. Introducere

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s