Rolul erorii în cunoaștere

Prin doctrina că adevărul e manifest am în vedere… viziunea optimistă că adevărul, dacă ni se prezintă în nuditatea lui, poate fi totdeauna recunoscut drept adevăr. Așadar adevărul, dacă ni se dezvăluie singur, e de ajuns să fie dezvăluit sau descoperit. Odată făcut acest lucru, orice dezbatere devine de prisos. Ochii ne-au fost hărăziți spre a vedea adevărul, iar „lumina naturală” a rațiunii – spre a ni-l face vizibil.

Această doctrină ocupă un loc central… la Descartes. Descartes își întemeia epistemologia sa optimistă pe importanta teorie a ceea ce el numea veracitas dei. Ceea ce ne apare în mod clar și distinct ca fiind adevărul nu poate să nu fie adevărat; altminteri, ar însemna că Dumnezeu ne înșeală. Astfel, în virtutea veracității lui Dumnezeu, adevărul e cu necesitate manifest…

Doctrina adevărului manifest face necesară explicarea falsității. Cunoașterea, stăpânirea adevărului nu necesită nicio explicație. Cum se poate întâmpla însă, dacă adevărul e manifest, să cădem vreodată în eroare ? Răspunsul e: prin propriul nostru refuz vinovat de a vedea adevărul manifest; sau pentru că în mintea noastră sălășluiesc prejudecăți sădite în ea de educație și de tradiție ori alte influiențe nefaste ce ne-au pervertit spiritul, care la început a fost pur și inocent. Ignoranța se poate datora unor puteri ce conspiră spre a ne ține în neștiință, spre a ne otrăvi mintea umplând-o cu falsuri și spre a ne închide ochii, ca să nu putem vedea adevărul manifest. Asemenea prejudecăți și asemenea puteri sunt deci surse ale ignoranței.

Teoria conspirațională a ignoranței e destul de bine cunoscută în forma ei marxistă, anume ideea că presa capitalistă denaturează și înăbușă adevărul, umplând mințile muncitorilor cu ideologii false. Un loc de frunte printre aceste ideologii false îl ocupă, firește, doctrinele religioase […].

Despre sistemele tradiționale de epistemologie s-ar putea spune că rezultă din răspunsuri afirmative sau negative la întrebarea privind sursele cunoașterii noastre. Ele niciodată nu pun la îndoială aceste întrebări și nu le contestă legitimitatea; întrebările sunt considerate ca absolut firești și nimeni nu pare să vadă ceva rău în ele.

Lucrul e cât se poate de interesant, pentru că aceste întrebări sunt pătrunse în mod vădit de un spirit autoritar. Ele pot fi comparate cu întrebarea tradițională din teoria politică: „Cine trebuie să guverneze ?”, întrebare care reclamă un răspuns autoritar, de felul „cei mai buni” sau „cei mai înțelepți” sau „poporul” sau „majoritatea”. (În treăcat fie spus, ea sugerează alternative stupide, de felul „Cine trebuie să ne conducă: capitaliștii sau muncitoriii ?”, avându-și analogul în „Care este sursa ultimă a cunoașterii: intelectul sau simțurile ?”). Această întrebare politică este greșit pusă… Ea trebuie înlocuită cu o întrebare total diferită, și anume: „Cum putem organiza instituțiile noastre politice în așa fel încât conducătorii răi sau incompetenți (pe care trebuie să-i împiedicăm să vină la cârmă, dar se prea poate totui să nu izbutim) să nu poată dăuna prea mult ?”. Cred că numai schimbând întrebarea noastră în acest fel putem spera să avansăm spre o teorie rezonabilă a instituțiilor politice.

Întrebarea privind sursele cunoașterii noastre poate fi înlocuită într-un mod asemănător. Ea a fost totdeauna formulată în genul: „Care sunt cele mai bune surse ale cunoașterii noastre – cele mai demne de crezare, care nu ne vor conduce la eroare și cărora putem și trebuie să ne adresăm, în caz de îndoială, ca unei supreme curți de apel ?”.

1-KARL-POPPER
Karl Popper

Eu propun ca, în loc de a pune o asemenea întrebare, să admitem că atari surse ideale de cunoaștere nu există – întocmai cum nu există nici conducători ideali – și că oricare din „surse” ne poate conduce uneori la erori. Propun, așadar, să înlocuim întrebarea privind sursele cunoașterii noastre printr-o întrebare total diferită: „Cum putem spera să detectam și să eliminăm eroarea ?”…

Răspunsul adecvat la întrebarea mea este, cred, următorul: „Criticând teoriile sau conjecturile altora și – dacă izbutim să ne formăm și această deprindere – criticând propriile noatre teorii sau conjecturi. Acest din urmă lucru, deși cât se poate de dezirabil, nu este totuși indispensabil; căci, dacă nu criticăm noi înșine propriile noastre teorii, se pot găsi alții s-o facă.

SURSĂ: Karl Popper, Despre sursele cunoașterii și ale ignoranței

2 comentarii

Lasă un răspuns la Anonim Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s