KARL MARX – Criza financiară din Europa

Londra, 3 octombrie 1856

Criza comercială generală care s-a manifestat în Europa prin toamna anului 1847 și a continuat până în primăvara anului 1848 a fost anunțată de o panică pe piața financiară londoneză care a izbucnit în ultimele zile ale lunii aprilie, atingând punctul culminant la 4 mai 1847. În aceste zile, toate tranzacțiile financiare au stagnat complet; dar, începând din ziua de 4 mai, presiunea a început să scadă, iar negustorii și ziariștii se felicitau reciproc pentru faptul că panica a avut un caracter pur întâmplător și trecător. Câteva luni mai târziu a izbucnit criza comercială și industrială, al cărei simptom și vestitor fusese panica pe piața financiară.

În momentul de față, pe piețele financiare din Europa se observă o agitație asemănătoare panicii din 1847. Asemănarea însă nu este deplină. In loc să se extindă, ca panica din 1847, de la apus spre răsarit – de la Londra, prin Paris, la Berlin și Viena -, actuala panică pornește de la răsărit spre apus; punctul ei de plecare este Germania, de unde a cuprins Parisul, atingând în cele din urmă Londra. Atunci, datorită înaintării ei lente, panica a avut un caracter local; acum însă, dată fiind rapiditatea cu care se extinde, a căpătat imediat un caracter general. Atunci panica a durat aproximativ o săptămână; acum ea durează de trei săptămâni. Atunci puțini vedeau în ea vestitorul unei crize generale; astăzi nimeni nu se mai îndoiește de acest lucru, în afară de englezii care își închipuie că fac istorie când citesc ziarul „Times”. Atunci chiar cei mai clarvăzători politicieni se temeau de o repetare a crizelor din 1825 și 1836; astăzi, ei s-au convins că sub ochii lor are loc nu numai o reeditare mai amplă a crizei din 1847, ci și a revoluțiilor de la 1848.

Îngrijorarea claselor dominante din Europa este la fel de mare ca dezamăgirea lor. De la mijlocul anului 1849 ele au fost complet stăpâne pe situație, și singurul nor care a întunecat orizontul lor social a fost războiul (Razboiul Crimeii – n.red.). Acum, când războiul s-a sfârșit sau se consideră că s-a sfârșit, ei trebuie să constate pretutindeni, ca și englezii după bătălia de la Waterloo și încheierea păcii din 1815, că și comunicatele de război au fost înlocuite prin comunicatele cu privire la situația dezastruoasă a agriculturii și industriei. Pentru a-și salva proprietatea, ei au făcut tot ce le-a stat în putință ca să înfrângă masele și să înăbușe revoluția.

Acum însă se conving că ei înșisi erau instrumentul unei revoluții mai mari decât cea pe care voiau s-o înfăptuiască revoluționarii anului 1848. Ei se așteaptă la un faliment general, despre care știu că trebuie să coincidă cu ziua răfuielii cu marea instituție de credit de la Paris. Tot așa cum dupa 1815, când Castlereagh, „omul datoriei”, și-a tăiat beregata, englezii au descoperit, spre marea lor surprindere, că el fusese nebun, și speculanții de bursă din Europa au început acum să se întrebe, încă înainte de a fi zburat capul lui Bonaparte, dacă el a fost vreodată în toate mințile.

Ei știu că toate piețele sunt suprasaturate cu mărfuri de import, că toate păturile claselor avute, chiar cele care înainte nu erau contaminate, acum au fost atrase în vârtejul speculațiilor febrile, că această manie a speculațiilor a cuprins toate țările din Europa și că pretențiile guvernelor față de contribuabilii lor au depășit orice limită. În 1848, evenimentele care au provocat nemijlocit revoluția au avut un caracter pur politic, ca, de pildă, banchetele pentru reformă în Franța, războiul Sonderbundului din Elveția, dezbaterile din Dieta unită de la Berlin, căsătoriile spaniole, tulburările din Schleswig-Holstein etc.; și când soldații revoluției – muncitorii din Paris – au proclamat revoluția de la 1848 revoluție socială, generalii ei au fost tot atât de uimiți ca și restul lumii.

1200px-Lar9_philippo_001z

Acum însă, încă înainte de a se fi proclamat revoluția politică, revoluția socială este pentru toată lumea ceva de la sine înțeles, și anume o revoluție socială provocată nu de conspirații subterane ale societăților secrete puse la cale în rândul mucitorilor, ci de mașinațiile fățișe ale diferitelor Crédits mobiliers ale claselor dominante. Astfel, la îngrijorarea claselor dominante din Europa se adaugă amăraciunea convingerii că tocmai victoriile lor asupra revoluției n-au făcut decât să creeze în 1857 condițiile materiale pentru înfăptuirea țelurilor care, în 1848, existau doar ca ideal.

Așadar, întreaga perioadă de la mijlocul anului 1848 până în prezent nu pare a fi decât un răgaz acordat de istorie vechii societăți din Europa pentru a-și putea manifesta pentru ultima oară, într-o formă concentrată, toate tendințele ei. În politică – cultul sabiei; în morală – corupție generală și întoarcerea fățarnică la superstiții răsuflate; în economia politică – mania îmbogățirii fără niciun efort, – iată tendințele manifestate de această societate în perioada orgoliilor ei contrarevoluționare din anii 1849 – 1856.

Pe de altă parte, dacă comparăm efectele acestei scurte panici financiare cu cele ale proclamațiilor lui Mazzini și ale altora, întreaga istorie a erorilor revoluționarilor de profesie, începând din 1849, încetează de a mai fi un mister. Ei n-au habar de viața economică a popoarelor, n-au habar de condițiile reale ale dezvoltării istorice, și atunci când va izbucni o nouă revoluție, ei vor fi mai îndreptățiți decât Pilat să se spele pe mâini și să spună că nu sunt vinovați de sângele vărsat. […]

Așadar, în Germania, toate elementele active ale burgheziei și-au consacrat încă din timpul contrarevoluției din 1849 energia activității comerciale și industriale, la fel cum intelectualitatea a abandonat filozofia pentru științele naturii. Rămânând neutri în timpul războiului, germanii au acumulat în această perioadă tot atâta capital cât au pierdut vecinii lor, francezii, în război. Constatând situația din Germania, unde industria și acumularea de capital făceau progrese rapide, Crédits mobilier din Franța a binevoit s-o considere potrivită ca obiect pentru operațiile lui; alianța pasivă dintre Bonaparte și Austria atrăsese deja atenția Societății asupra regiunilor încă neexplorate din Austria, Ungaria și Italia.

Dar, deși a dat exemplu și a pus bazele speculației în Germania, Crédit mobilier a fost el însuși alarmat de marele număr de întreprinderi speculative și instituții de credit, care au apărut pe neașteptate din impulsul lui. Între 1855 și 1856 germanii au primit de-a gata statutele șarlatanești ale diferitelor Crédits mobiliers franceze, la fel cum în 1831 primiseră de-a gata din Franța constituții politice. După cum un francez din secolul al XVII-lea ar rămâne uimit văzând cum curtea lui Ludovic al XIV-lea renaște pe celălalt mal al Rinului cu o splendoare însutită, tot așa francezii din ultimul deceniu n-au fost mai puțin uimiți văzând cum în Germania iau ființă 22 de adunări naționale, când ei abia au reușit, cu chiu cu vai, să înființeze una. De fapt, Germania nu este o țară a descentralizării; atâta doar că centralizarea însăși este descentralizată, așa încât, în locul unui singur centru, există o sumendenie de centre.

O asemenea țară era deci foarte indicată pentru a începe în cel mai scurt timp să se practice în toate direcțiile mașinațiile în care fusese inițiată de Crédit mobilier, la fel cum moda de la Paris se răspândește mai repede în Germania decât în Franța. Aceasta este cauza nemijlocită pentru care panica a izbucnit mai întâi în Germania și s-a extins cel mai mult acolo.

Scris de K. Marx la 3 octombrie 1845

Publicat în „New York Daily Tribune”

nr. 4 883 din 15 octombrie 1856

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s