NERO -Patologia dictatorului

La doar doi ani de la preluarea imperiului, Nero, îndeosebi sub influiența lui Seneca, marele filosof stoic, se detașează de influiența vremii sale și suspendă tribunalele secrete care terorizaseră îndeosebi elitele romane în timpul domniei lui Claudius. Noul împărat este generos, înțelegător și binevoitor, interzice spectacolele sângeroase în circuri, suspendă pedeapsa capitală și îmbunătățește într-o foarte mare măsură condiția juridică a sclavilor.

Sub raport economic, reduce taxele și acordă subsidii zonelor calamitate sau defavorizate ale imperiului. Decide organizarea unor manifestări culturale, sportive și a unor concursuri pentru lumea intelectuală și artistică, cât și a numeroase întreceri atletice. Sub domnia lui Claudius populația iudaică fusese expulzată din Roma. Nero acordă evreilor un tratament nediscriminativ și susține comunitățile lor.

In majoritatea privințelor, în actele împăratului se poate citi influiența lui Seneca. În relațiile cu iudaismul, intervenția pe lângă Nero s-a datorat, după toate aparențele, istoricului evreu Josephus Flavius. Vârsta acestuia era identică celei a Cezarului și, astfel, prin tinerețea lor, legătura pare întrucâtva stranie sau poate, tocmai astfel, mai probabilă. Oricum, este remarcabil că până și persoane care participaseră la conspirații împotriva lui au fost uneori, evident nu în toate cazurile, absolvite de pedeapsă din ordinul lui Nero. Perioada fericită a imperiului condus de Nero nu durează însă mult.

*

Marile comunități umane nu suportă, înainte de toate, nebunia și extravaganțele, oricum nu cele ajunse la exagerări de neînțeles. Nero își ucide mama, o persoană monstruoasă, totuși mama lui, și actul acesta îl îndeplinește tocmai clementul Nero, în anul 59. Odată declanșat fenomenul ferocității, împăratul alunecă în direcția dictată de acesta: în 62 își ucide soția, Octavia, îndrăgostit fiind de Popeea Sabina, cu care se căsătorește, dar care va muri curând. Urmează o a treia căsătorie.

În ambianța excepționalei și elevatei culturi romane, dar și grecești, împăratul se considera un mare, un genial poet, actor, cântăreț la liră, dar și un conducător de care în hipodrom. Petrecerile – uzual orgiile – exorbitante încep încă din 56; crimele survin din 59; excentricitățile apar curând după preluarea conducerii imperiului, dar se accentuează continuu. Un lucru se cere totuși subliniat: apetitul pentru relevarea aspectelor patologice și picante ale vieții lui Nero și a tuturor celorlalți împărați criminali, atât la istoricii perioadei clasice, a Antichității, precum și în scrierile de popularizare istorică ale modernilor, este nu doar exagerat, ci, mai curând, poate, unul de ordin comercial.

Actele perioadei a doua a domniei lui Nero, cea a abuzurilor, sunt inacceptabile, dar ceea ce a determinat o astfel de evoluție, nu doar în viața acestui împărat, ci și a altor personalități, a fost, pe de o parte, faptul de a institui asasinatul în forma de cvasiprincipiu al succesiunii imperiale și, pe de altă parte, o etică larg răspândită, de tipul celei relevate de Satyriconul lui Petronius.

maxresdefault

Moartea prefectului pretorienilor, Burrus, în 62, anulează și influiența politică a lui Seneca. Până la acest eveniment, imperiul fusese o adevărată dictatură militaro-filosofica sau militar-intelectual-aristocratică. Din respectivul moment, ea rămâne strict dictatura militară care este dintotdeauna și va rămâne pentru totdeauna orice imperiu. Sub Nero, imperiul obține unele succese în politica externă, mai exact spus în politica de cuceriri, dar aceasta nu compensează lipsa de respect pentru autoritatea Cezarului în interiorul statului.

Când, în 64, un incendiu gigantic distruge o mare parte a Romei, o importantă parte a populației, aparținând tuturor categoriilor sociale, crede că recunoaște vinovatul în persoana împăratului. Nero, care la izbucnirea focului se afla în afara Romei, la Antium, acuza de acest act comunitatea creștină. Se declanșează persecuțiile, care vor reprezenta modelul de comportament periodic al împăraților romani, chiar și a unui împărat filosof precum Marc Aureliu, până la semnarea Edictului de la Milan, în 313, de către Constantin cel Mare.

Terorismul de stat se manifestă acum în persecuțiile anticreștine în forma sa cea mai caracteristică. Se recurge inclusiv la stârnirea celor mai sinistre instincte ale oamenilor prin martirizarea credincioșilor în Iisus, în cursul spectacolelor de circ, grandioase, oferite publicului cu un mare lux de animale de pradă, care să sfâșie pe condamnați.

Învinovățirea creștinilor este absurdă, pentru că principiul de propagare a creștinismului a fost cu deosebire la începutul său de o înaltă moralitate a practicilor. Tocmai persecuțiile și capacitatea de a accepta condiția de martir au făcut din creștinism marea religie eternă care este. Pe de altă parte, analize istorice relativ credibile par să arate că nici Nero nu avea cum fi incendiatorul despre care alții au vorbit, îndeosebi atribuindu-i o intervenție personală și directă, de piroman, în acea catastrofă. Rămâne o întrebare practic neevaluată în istoriile marilor autori, și anume dacă nu a existat o conspirație care să încerce tocmai compromiterea simultană a funcției imperiale și a religiei creștine, precum și crearea unei tensiuni de durată în imperiu.

În 65 are loc încercarea eșuată de a-l înlocui pe Nero, printr-o lovitură de forță, cu Caius Calpurnius Pisa, conspirație implicând personalități de prim rang ale imperiului, între care și Seneca. Filosoful, asemenea lui Petronius, va fi obligat la sinucidere.

Istoria domniei lui Nero între 64, anul incendiului, și 68, sfarșitul domniei sale și, foarte probabil, al vieții împăratului, este cea a delirului său paranoic, marcat de iluzia infantilă a propriului geniu artistic, de continuarea tiraniei anticreștine declanșate imediat după incendiu, de inacceptabilele, în acea Romă a mândriei unei dominații mondiale, apariții ca actor, inclusiv în roluri de sclavi sau de femei gravide. Legiunile se revoltă în Galia și în Orient. Galba este declarat împărat, Senatul îl condamnă pe Nero să fie executat după procedura aplicată sclavilor. Garda pretoriană îl abandonează și autocratul de doar 31 de ani este obligat să se sinucidă. Unele surse istorice au pretins că s-ar fi refugiat în insulele ionice, unde un guvernator roman l-ar fi recunoscut și l-ar fi supus supliciului ordonat de Senat.

nero

Dintr-o astfel de psihologie, precum cea a lui Nero, atât cât o putem înțelege, și dintr-o istorie ca aceea a epocii sale, atât cât ne este permis a o reconstitui, ce concluzii psihologice se pot deduce ? Despre istorie ce s-ar mai putea încă învăța și cât ar mai putea conta o dublă abordare, psihologică și istorică, a fenomenului politic ?

S-a spus că „orice putere corupe, iar puterea absolută corupe în chip absolut”. Este aici o mare eroare: puterea nu corupe, întrucât ea nu există decât în calitate de aparență, prin limitarea la un anumit concret. Puterea absolută este, drept consecință, cu atât mai mult un nonsens. Ea se dovedște a fi, de fapt, ca și puterea pur și simplu, în lumea umană, un trivial instrument de intimidare.

În lunga evoluție a umanității, nouă din zece autocrați care au uzat în mod expres de ceea ce au crezut a fi puterea lor au murit tocmai din această cauză, asasinați, condamnați și executați, hăituiți, sinucigându-se. Puterea nu este un dar omenesc, este unul exclusiv divin. Marii conducători au știut, eventual, să pretindă a dispune de o putere absolută, sau poate nici măcar atât, fără să încerce însă a o exercita în mod efectiv. Augustus comunica larg cu toți cetățenii romani. Alexandru cel Mare nu accepta să primească apă în deșert dacă nu se distribuia aceeași rație și soldaților săi. Înaintea bătăliei de la Austerlitz, Napoleon nu își trezea aghiotantul care adormise în patul său. De ce ? Pentru că puterea există totuși, măcar provizoriu, însa doar daca nu este asumată exclusiv în utilizare egoistă, capricioasă, arogantă, sfidătoare.

Terorismul de stat a dat foloase efemere practicanților lui. A fi capricios, a ucide din simpla dorință de sânge, a tortura dupa plac sunt moduri de a face din simularea nebuniei terorism politic. Atenție însă: acestuia îi urmează autopedepsirea abuzurilor sufletului. Odată încercată, ca simplu gest trucat, alienarea devine chiar alienare mintală.

Într-un anumit sens, Nero și toți asemenea lui sunt, prin chiar începutul manifestării destinului lor, victimele insuficienței de evoluție psiho-etică a umanității, dar, așa cum se spune în Evanghelii, ceea ce trebuie să vină vine, dar vai de cel prin care va veni răul. Marile personalități istorice sunt acelea care au știut să își autolimiteze exercițiul puterii, pe care o știu a consta într-o simplă aparență. Sulla s-a retras de la conducerea statului roman. Diferența dintre soarta lui Hitler și cea a lui Stalin a provenit din capacitatea diferită a ultimului de autolimitare în acțiune. În rândul marilor democrații, un De Gaulle a știut să realizeze sinteza unui stat puternic și, în același timp, autentic coordonat de voința populară a națiunii sale.

Nero este împins către alienare prin condiția ambianței sale și prin deficiența etică a societății vremii și poporului său. Roma a creat dreptul, dar dreptul nu ține loc de morală; dimpotrivă, el ajunge, lipsit de sentimentul etic, la a formaliza legea, până la a o deschide oricarui abuz. Sigurul purtator al principiului etic, în Imperiul Roman, purtător apt să formeze caractere și personalități, devenea creștinismul. Principiul statal roman, ca principiu etic, dispăruse tocmai prin seria de abuzuri politice produse continuu, între ciocnirea Marius-Sulla și domnia lui Nero.

s-nero

Nero a parcurs o alienare paranoică progresivă, cu megalomania tipică, delirul de grandoare devenind un mod al justificării excesului efectiv de autoritate de care dispunea. Imperiul devenise posesiunea sa prin crimele predecesorilor și ale mamei sale. Încerca să își justifice dreptul la autoritatea supremă prin calități artistice imaginare. Uciderea propriei mame reprezenta, simbolic, o despărțire de cursul detestabil al istoriei statului roman și al dinastiei sale Iulio-Claudine, care îl aducea la tron pe calea crimei. Actul său este însă ratat, întrucât reprezinta o soluție falsă, constând dintr-o crimă suplimentară și oribilă. Evident, suprimarea Agrippinei apărea ca un fapt politic. În plus, ea, în afară de grava ei imoralitate, pare să fi început a arăta semne clare de alienare psihică.

În ceea ce privește persecuțiile și crimele comise împotriva creștinilor, pe lângă profunda lor gravitate și consecințele lor istorice și religioase, relevând tocmai necesitatea schimbării monoteiste, creștine, nu pot fi văzute distinct nici caracterul sadic-histrionic al împăratului.

Există în psihiatrie o teorie a învățării bolii psihice. Aceasta se dezvoltă progresiv și, pentru a vorbi mai simplu, subiectul învață să fie nebun. Este evident că în Imperiul Roman alienarea a parcurs, în cazuri precum cel al lui Nero, această cale pe care am putea-o numi didactică. Într-o societate supracultivată, dar deconstruită etic, alienarea trece prin mecanismul patogenic al învățării. Oricum însă, forța și civilizația Imperiului Roman, care se impun dincolo de alienarea unui număr mare de împărați și de numeroasele succesiuni la tron decise pe căi criminale, arată până la ce grad valoarea unui sistem definit în chip superior în principalele sale structuri și dimensiuni, precum și aceea a unei mari culturi se impun pe deasupra dereglajelor generate de oameni, inclusiv de personalitățile cele mai degenerate aflate în vârful ierarhiei statale.

Rămâne interesant de știut cum apare ea, boala mintală a conducătorilor, în societăți paupere cultural.

Cum se întâmplă însă că unii împărați au reușit să scape de enorma primejdie a abuzului, de gravitate psihiatrică, al puterii ? Pe de o parte, sunt, evident, circumstanțele personale, genetice, culturale, ambientale. Mai intervine însă ceva – istoria este psihologic un fenomen asociaționist. După o succesiune a asocierilor prin similitudine apar celelalte asocieri – prin contrast. Altfel spus, dacă o persoană este întrebată, succesiv, dacă albul este alb, recele este rece, ajunge la un moment dat să afirme contrariul, fără să își poată explica de ce.

SURSĂ: Caius Traian Dragomir, Patologia dictatorului Nero

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s