TRAGEDIA CUNOAȘTERII – "Edip rege" de Sofocle

Capodoperă a literaturii antice și universale, Edip rege este o tragedie reprezentativă pentru confruntarea dintre om și destin. Această temă, caracteristică tragediei grecești, constituie, în același timp, – dincolo de concepțiile epocii în care a apărut opera lui Sofocle și care o marchează în mod inevitabil, – un aspect la condițiile umane, o problemă a omului din toate timpurile.

Spre deosebire de Eschil, la care destinul se manifestă prin intervenția zeilor, Sofocle scade importanța elementului divin, punându-l pe om în contact mai direct cu soarta sa. Poetul tragic era astfel în acord cu tendința epocii sale de a-l așeza pe om în centrul universului, concepție sintetizată de filozoful Protagora în cuvintele: „Omul este măsura tuturor lucrurilor […]”.

Edip rege este o tragedie a cunoașterii, eroul său fiind stăpânit de patosul adevărului, pe care îl va afla cu prețul propriei sale prăbușiri.

Structura dramatică a tragediei urmărește într-o admirabilă gradație înaintarea lui Edip spre adevărul ce-i va fi fatal, marcând totodată loviturile pe care i le dă destinul la fiecare revelație, cu precizia unui mecanism infernal.

Cetatea Teba este bântuită de ciumă și regele Edip și-a trimis cumnatul, pe Creon, să afle de la oracolul din Delfi cum își poate salva țara de groaznicul flagel. Creon se întoarce cu vestea că zeii vor face să înceteze ciuma atunci când tebanii îl vor pedepsi pe ucigașul încă necunoscut al lui Laios, fostul lor rege. Edip este străin de Teba; el a venit din Corint și a fost încoronat rege în locul lui Laios, mort de curând, ca răsplată pentru că, rezolvând enigma Sfinxului, scăpase cetatea de acest monstru ce lua viața tuturor celor care nu-i puteau răspunde la ghicitoare.

Conducator drept și cu grijă pentru soarta poporului care l-a adoptat („Căci jalea lor mă doare mult / Mai mult decât mă doare însăși soarta mea”), Edip aruncă un greu blestem asupra criminalului necunoscut, jurând să-l descopere și să-l pedepsească.

Chemat de rege, sosește bătrânul proroc orb Tiresias. Întâlnirea cu el constituie pentru Edip, încă inconștient de aceasta, prima lovitură pe care i-o dă destinul pe parcursul tragediei. Tiresias îl știe pe vinovat, dar refuză să-l dezvăluie, înfiorat de gravitatea secretului pe care îl deține: „A ști e groaznic lucru, vai, când nu-i de vreun / Folos acelui care-ar ști”.

La insistențele lui Edip și la jignirea pe care acesta i-o aduce, Tiresias răspunde cu aluzii ce țintesc tot mai clar spre rege însuși, printr-o abilă utilizare a persoanei a II-a singular a pronumelui: „Nu voi dezvălui / Nicicând amarul meu, mai bine zis… pe-al tău… Nu vezi / Că-n tine-i răul ?”. Când, în sfârșit, Tiresias îl acuză direct („Îl cauți tu pe ucigaș ? Ești însuți tu !”), Edip îl consideră mincinos, dar prorocul i-a strecurat în suflet îndoiala cu privire la adevărații săi părinți, afirmând totodată că aflarea tainei cu privire la originea sa îi va aduce și sfârșitul („Azi îți vei ști și nașterea, și moartea ta !”).

În cel de-al doilea episod, destinul îl lovește pe Edip mult mai indirect; încercând să-l liniștească și să-l convingă să nu dea crezare prorocilor, soția sa, Iocasta, fosta nevastă a lui Laios, relevă câteva fapte care pentru ea nu au însemnătate, dar care sporesc zbuciumul lui Edip: lui Laios i se prezisese că va fi omorât de propriul său fiu, dar fusese ucis de un necunoscut la încrucișarea a trei drumuri, cu puțin timp înainte de sosirea lui Edip în Teba. Îngrozit, acesta dezvăluie că, fără să vrea, în urma unei certe, omorâse un bătrân în locul descris de Iocasta. În acel moment el venea spre Teba dinspre Corint, unde își părăsise părinții spre a evita să se realizeze prevestirea oracolului, după care el ar fi urmat să-și ucidă tatăl și să se căsătorească cu propria mamă.

The Plague of Thebes

O nouă lovitură perfidă a destinului are loc în cel de-al treilea episod, când un om sosit din Corint îl vestește pe Edip de moartea tatălui său, dovada că oracolul nu s-a înfăptuit. Dacă în episodul anterior Iocasta dezvăluie cu seninătate fapte care pentru Edip erau pline de grave semnificații, acum rolurile se inversează, căci vestitorul aduce precizări care o fac pe regina amuțită de groază să vadă întregul adevăr: Edip nu este fiul regelui din Corint, ci îi fusese adus, ca prunc, chiar de acest vestitor, pe atunci cioban, care îl găsise în munți. Iocasta știe că acest copil cu gleznele străpunse este fiul ei și al lui Laios; ei înșiși porunciseră unui păstor să-l omoare spre a nu se împlini prevestirea, dar omului îi fusese milă de el și îl cruțase.

Edip nu înțelege încă, dar va afla întregul adevăr confruntându-l pe vestitor cu bătrânul păstor, care se întâmplase să fie și martor la asasinarea lui Laios. Dezvăluirile acestuia alcătuiesc cel de-al patrulea episod, de un puternic dramatism. In acest fragment – constituit, ca și scena cu Tiresias, pe alternanța insistențelor lui Edip și a ezitărilor celui întrebat -, regăsim hotărârea lui Edip de a afla cu orice preț adevărul.

Groaznica revelație că Edip este ucigașul tatălui său și soțul mamei sale o determină pe Iocasta să se sinucidă, iar pe erou să-și scoată ochii și să se osândească singur la exil. Tragedia se încheie cu cuvintele Corifeului (conducătorul corului), care scoate în evidență morala piesei: alternanța dintre fericire și nenorocire, dintre mărire și cădere.

„Corifeul

Vedeți-l, vedeți-l, voi oameni din țara mea, Teba !

Edip ce-a știut dezlega mult vestitele taine,

Al țării stăpân ajunsese. La soarta-i, râvnind-o,

Priveau toți tebanii… Azi soarta-l aruncă-n urgie

Cumplită… Oricui așteptați-i și ziua din urmă

A vieții. Și numai când omul trecutu-i-a pragul,

Dar fără amaruri, atunci fericit socotiți-l !”

Edip și-a luat lumina ochilor spre a se pedepsi și a nu-și mai vedea fărdelelgile. Dar orbirea lui are și un sens simbolic, sugerând cunoașterea profundă; pe vremea când avea ochi, el nu vedea înăuntrul său. Orbul Tiresias i-o reproșase la început: „Îți spun: mă-nvinuiești că-s orb. Dar oare tu, / Cu ochii-ți buni, tu năruirea nu ți-o vezi ?”. În final, lumina puternica a adevărului i-a luat vederea, așa cum soarele îl orbește pe cel care cutează să-l privească țintă.

În acest simbol găsim și sensul înalțător al tragediei: destinul l-a învins pe Edip, dar acesta s-a ridicat deasupra sorții prin demnitatea cu care a înfruntat-o și prin patosul cu care s-a pus în slujba adevărului. Superioritatea omului asupra destinului potrivnic stă în cunoaștere – acesta este sensul mereu actual pe care ni-l transmite peste milenii tragedia lui Sofocle.

Oedipus-front-cover-new SURSĂ: Ovidiu Drâmbă, Literatura universală

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s